După ce a scris o excelentă şi apreciată carte despre William Blake, criticul şi istoricul literar Cătălin Ghiţă revine cu un alt studiu de pionierat în cultura română: "Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească" (Institutul European, Iaşi, 2011).

Dar vocaţia criticului pentru literatura fantastică s-a manifestat încă de la debutul său editorial prin volumul: "Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare" (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005). Optând curajos pentru nonconformism, Cătălin Ghiţă, lector universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, ne dăruieşte, aşa cum subliniază Ştefan Borbely, autorul "Cuvântului înainte", un volum catalitic: "porneşte de la o temă mare, despre care în exegeza românească a început să se vorbească abia după Revoluţia din decembrie 1989, şi se încadrează în seria istoriilor literare alternative, din categoria acelora care fac joncţiunea dintre literatură şi istoria ideilor sau a mentalităţilor, ca plan complementar - nu contrast - faţă de obişnuinţa de a recepta textul doar ca pe un exponent al excelenţei estetice şi al "canonului" axiologic" (p.15). Aş adăuga la cele de mai sus că şi anumite studii de fenomenologie a religiilor se intersectează natural cu domeniul amintit - fapt pentru care ne şi interesează în mod special cartea de faţă.

Catalin Ghiţă porneşte de la terifiantul redescoperit în secolul luminilor, recurgând pentru început la o radiografie conceptuală. Autorul distinge astfel trei categorii de proză terifiantă: "Prima categorie include teroarea naturală, în care intriga şi personajele sunt integrate sferei plauzibilului, anxietatea rezultând doar din combinaţiile actanţiale insolite sau din stranietatea atmosferei. Clasa opusă acesteia implică teroarea supranaturală, în care intriga şi personajele violează ab initio legile verosimilului, anxietatea fiind con