Citesc de foarte mulţi ani cam tot ce publică Ştefan Cazimir, mai precis din vremea îndepă rtată în care apăruse în „Gazeta literară” un grupaj de articole aşezate sub emblema „Tineri critici”.

Aceştia erau: Matei Călinescu, Nicolae Velea, Ştefan Cazimir şi semnatarul acestor rânduri. Velea a virat-o către proză dar spirit critic avea, articolele lui de atunci, recenziile la diverse cărţi o probează. Matei Călinescu a scris critică, teorie, eseu, poezie, proză. Ştefan Cazimir a scris critică dar şi proză şi versuri (cronici rimate spirituale). Eu dintre cei patru am scris numai critică, mai trăgând cu ochiul, în ultimii ani, presat de vârstă, şi către memorii şi jurnal.

Dar să revin la Ştefan Cazimir. I-am citit de atunci cred că tot ce a publicat prin reviste şi mai târziu cărţile, cele despre Caragiale (Caragiale. Universul comic, I.L. Caragiale faţă cu kitschul, De ce, nene Iancule ?), Alfabetul de tranziţie, Honeste scribere, Potcoave cu purici, iar acum această Epistolă către Odobescu (Ed. Palimpsest, 2010). Pe aceasta am citit-o de două ori, întâi în România literară, unde a apărut în foileton, şi acum în carte.

L-am citit (şi îl citesc) pe Cazimir pe deoparte pentru că mă interesează ce scrie, mai ales când cade pe subiecte care şi pe mine mă preocupă (d. ex. Caragiale), iar pe de altă parte din pură plăcere. Mi-a făcut mereu plăcere să-i urmăresc spiritul liber şi incisiv, inventivitatea, umorul şi perpetua bună dispoziţie, felul în care întrerupe o expunere doctă pentru a face loc unei glume sau pentru a evoca o întâmplare petrecută pe vremea când îşi făcea armata la artilerie. Dacă este să-l definesc succint, aş spune despre Ştefan Cazimir că este un cărturar ludic. Sunt termeni divergenţi, ştiu, dar în cazul lui îmi pare că se pot asocia.

Cercetările, studiile lui Cazimir sunt totdeauna riguroase, temeinice, impecabile sub rapo