Mă gândesc adesea cum ar arăta România dacă locuitorii ei n-ar fi atât de învrăjbiţi unii împotriva altora.

Ştiu, nu sunt singurul care îşi pune această problemă. Fiecare dintre noi are însă o altă reprezentarea mentală a acestei situaţii. Ca în orice vis.

După Cioran, de pildă, România ideală ar avea „destinul Franţei şi populaţia Chinei". Ţuţea e mistic, aşa cum îl ştim, dar şi uluitor de pragmatic când vorbeşte despre ţara lui. „Ca prim-ministru trebuie să porţi în geantă imaginea ideală a României spre care să te mişti asimptotic", spunea el, la un moment dat.

Pare-se că noi, cei de astăzi, nu suntem dispuşi să lăsăm mare lucru în urmă. Pur şi simplu nu ne interesează. Vrem totul, fără a da nimic în schimb. Ni se cuvine „pentru că am fost generaţii de sacrificiu, pentru că am suportat comunismul!"

Generaţia lui Ţuţea a avut însă conştiinţă jertfelnică. A fost dispusă să-şi sacrifice chiar şi existenţa pământească pentru „România ei". E o generaţie din a cărei moştenire trăim şi astăzi. Gropile comune dimprejurul temniţelor comuniste tac asurzitor, ca o mărturie a neputinţelor noastre prezente. Ca şi mormintele celor care s-au stins în exil, de altfel. Ţuţea, spre deosebire de alţi colegi din generaţia sa, a fost un „privilegiat" - a văzut şi a trăit destrămarea unui coşmar ideologic.

Noi, cei de astăzi, nici nu ne mai gândim la asta. Suntem prea ocupaţi cu micile dispute, cu mâncătoria de zi cu zi. Dar un simplu pariu cu noi înşine ne-ar întoarce acolo, pe „poteca" rătăcită în urmă cu 70 de ani şi ceva.

Acest pariu ne-ar reproiecta în istorie, ne-ar smulge dintre silicoane şi malluri. Ce-i drept, cu preţul unui sevraj chinuitor. Acest pariu cu noi înşine nu presupune altceva decât un şir de abţineri, bine condus şi bine controlat. De pildă, să taci atunci când poţi să înjuri, să râzi atunci când ai ocazia să ţipi şi, mai i