Din punctul meu de vedere, singurul lucru notabil care s-a petrecut şi încă se mai petrece în aşa zisa "lume" a fotbalului românesc este drama lui Mihai Neşu. Ştire de prima pagină la început, cumplitul accident în urma căruia sportivul a rămas paralizat de la gât în jos, a cedat, treptat, locul escapadelor nocturne (bahice sau/ şi sexuale) ale altor fotbalişti, declaraţiilor furibund-inepte ale patronilor de cluburi, giumbuşlucurilor triste ale şefilor fotbalului românesc, nunţilor paramanelizate şi altor asemenea subiecte de importanţă capitală pentru gloria sportului românesc.

În toată vremea acestui circ de două parale, harnic mediatizat, Mihai Neşu strânge din dinţi cu eroism (ştiu ce înseamnă cuvântul, am proprietatea termenilor) şi luptă în cel mai dificil meci al carierei sale de sportiv, în cel mai important meci al vieţii sale. Şi luptă nu pentru vreo sacoşă de bani promisă la vestiar, în pauza meciului, nici pentru vreo primă de joc, nici pentru vreun salariu fabulos. Luptă pentru lucruri mult mai mici: pentru o furnicătură în deget, pentru o câtime de milimetru de mobilitate a membrelor.

Mihai Neşu luptă, iar lupta lui eclipsează tot ce s-a întâmplat în fotbalul românesc în anii din urmă. Nu sunt jurnalist de sport dar, din punctul meu de vedere, Mihai Neşu este nu doar fotbalistul român al anului 2011 ci şi "cel mai bun" sportiv român al anului. Asta dacă izbutim să ne reamintim că "sport" înseamnă determinare şi luptă, dincolo de limite, în primul rând cu tine însuţi, cu propriile-ţi spaime, dureri şi neputinţe. Fiecare câtime de milimetru de mobilitate re-dobândită de Mihai Neşu este o mare victorie a sportului românesc. Iar recuperarea sa (în care cred şi pentru care mă rog) va fi un model de adevărat triumf.

Din punctul meu de vedere, singurul lucru notabil care s-a petrecut şi încă se mai petrece în aşa zisa "lu