„Americanii au început să se întrebe cine va fi succesorul lui Traian Băsescu", declara Mircea Geoană în timp ce actualul preşedinte se afla încă în vizită la Washington. Dar, pentru a se asigura că afirmaţia sa nu va fi interpretată într-un anumit sens, s-a grăbit să califice ideea că americanii fac şi desfac alegeri în România ca fiind doar „mitologie".
Scrupulele sale au fost inutile. El însuşi este cel mai bun contraexemplu care contrazice această „mitologie". Dacă americanii ne-ar face şi ne-ar desface alegerile, Mircea Geoană, declarat de ambasadorul american ca fiind „cel mai bun prieten pe care SUA îl au în România", în mod cert nu ar fi ratat şansa de a deveni preşedinte în 2009.
Ce nu spune Mircea Geoană este că parteneriatul strategic dintre Statele Unite şi România, cimentat ca urmare a noului context creat după 11 septembrie 2001 - despre care am scris săptămâna trecută - şi consolidat cu ocazia ultimei vizite a preşedintelui Băsescu, conţine totuşi o plasă de siguranţă care protejează acest proiect comun de slăbiciunile, inconsecvenţele, duplicităţile şi chiar trădările politicienilor.
Ea nu este însă o creaţie americană, un instrument exterior nouă, cum le-ar plăcea să creadă atât celor mai înverşunaţi anti-americani, cât şi celor mai fanatici pro-americani. Nici nu ne subjugă, nici nu ne salvează. Nu este nimic mai mult decât o reţea relaţională care funcţionează între oficiali americani şi români, mai mult sau mai puţin vizibili, menită să ofere predictibilitate şi durabilitate proiectelor comune.
După cum au dezvăluit cu fidelitate maximă şi cablogramele Ambasadei SUA expuse de WikiLeaks, dialogul şi acţiunile grupului de contact româno-american vizează aceleaşi lucruri pe care le auzim spuse public de ani buni încoace: cooperare militară şi informativă în războiul antiterorist, strategie comună faţă de problemele din zon
