Ştefan Iordache, băiatul plecat din Rahova şi ajuns în „jilţul“ lui Hamlet, avea aristocraţia în sânge. S-a născut într-o zi de iarnă, pe 3 februarie, într-o mahala din Bucureşti, şi a murit într-o zi de toamnă caldă, pe 14 septembrie, departe de ţară, într-un spital din Viena.
În această săptămână s-au împlinit trei ani de când Ştefan Iordache nu mai este. Când l-am cunoscut, am descoperit un om „cu o inimă caldă şi un cap rece". Un artist cu multe ascunzişuri, cu un labirint interior foarte special, greu de definit. Un actor care nu poate fi disecat. Nici măcar de prieteni sau parteneri. Ştia să se uite la un copil, la o femeie, la o floare, să trăiască fericit într-o curte cu iarbă şi pomi.
Se închidea repede când nu-i plăcea un lucru. Când se deschidea, ochii, felul cum râdea te urmăreau. Avea un rictus fermecător, numai al lui. Obsedat de singurătatea sa, avea o nevoie disperată de solidaritate şi prietenie. Uneori era greu de înţeles şi de suportat. Am fost alături la câteva petreceri. De ani buni, împreună cu absolvenţii-teatrologi, obişnuiam să facem „banchetul de adio" la Gruiu (Ilfov). Cadoul, atât de aşteptat, al amfitrionului Ştefan Iordache - lăutarii de la „Şarpele Roşu" şi muzica lor - fac amintirea de neuitat.
„O carieră de peste patru decenii, fără eşecuri. Eşti un învingător. Va veni momentul în care va trebui să părăseşti această scenă... Ţi-e frică?" este întrebarea cu care se încheia cartea „Regele scamator - Ştefan Iordache". Iar răspunsul pe care mi l-a dat în acea primăvară, în luna mai a lui 2004, cu patru ani înainte să moară, cuprinde esenţa unei vieţi întregi.
„Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat
