Când spunem capătul lumii, nu ne gândim cu adevărat că el chiar există. Şi totuşi anestezia speranţelor nelimintate îşi consumă efectul atunci când ne uităm pe hartă şi vedem că Portugalia, după ce că e o ţară boemă, cu aer de eternitate, după ce că rezumă elegant colţuri diverse ale amintirilor noastre, după ce că seamănă a prezent şi a viitor mai bine decât multe alte destinaţii atrăgătoare, mai şi găzduieşte cel mai vestic punct al continentului. Cabo da Roca. Capătul stâncii.
Nu e doar turism, nu e doar ocean nebun lovindu-se de ţărm, cum ar putea părea din fotografii, e mult mai mult decât atât, e mult mai mult decât se poate transcrie în scris, în vorbe, în imagini. Cabo da Roca e o poveste, o realitate care face referire directă la adevăratele scopuri ale vieţii. Se află între Sintra, orăşelul de legendă al Portugaliei, şi Cascais, o staţiune cochetă, unde, până la urmă, se face loc pentru toate anotimpurile. Un indicator modest ajută turiştii şi curioşii să găsească drumul bun, undeva, la dreapta din şoseaua principală.
Cât am locuit în Portugalia am fost de mai multe ori acolo. Şi niciodată nu a fost pustiu. Nici măcar atunci când am întârziat şi am ajuns abia la apus, la un apus ploios care nu promitea nici un fel de alinare. Oameni de toate naţionalităţile, tineri şi adulţi, copii năzdrăvani zmucindu-se din mâna grijulie a părinţilor, ochi trişti, ocean ca fundal neconvenţional, voci confuze vorbind despre peisaj, tăceri prelungite mai mult decât de obicei, valuri nervoase pe roca bătrână, amintire şi conştiinţă, cenuşă risipită între cuvinte.
E mare lucru să ştii că dincolo de acele stânci nu mai e nimic, decât apă, să te uiţi în jur şi să ţi se aştearnă în faţa ochilor un final palpabil, să te faci mic sub protecţia oficială a necunoscutului, să înveţi să spui adevărul în toate limbile oceanului, să conteze fiecare silabă a fiinţei ta
