Psihologii de provincie au deschis directii noi de cercetare in Romania interbelica, au fost victime ale regimului comunist si au rezistat, asa cum au putut, presiunii pentru anulare in timpul aceluiasi regim. In tableta de saptamina trecuta am incercat un posibil portret, desigur, incomplet, al "imbogatitului recent". Consiliat de citiva colegi mai tineri, buni observatori si implicati social, am sugerat ca in aceasta categorie au intrat, in ultima perioada, unii reprezentanti ai mediului academic, orientati vizibil spre acumulare materiala, mai degraba decit spre acumulare spirituala. Am atins probabil citeva orgolii, am tintit bine de m-am trezit injuriat intr-un mod deloc academic. Cineva anunta triumfator ca m-a cautat pe Scholar Google si nu m-a gasit (daca tot vrea sa ma verifice prin Google, ii sugerez sa caute pe Google fr.) si ma eticheteaza "un psiholog de provincie". Ii multumesc, m-a asezat astfel intr-o distinsa companie, intre cei mai proeminenti psihologi din Romania. Psihologii de provincie au deschis directii noi de cercetare in Romania interbelica, au fost victime ale regimului comunist si au rezistat, asa cum au putut, presiunii pentru anulare in timpul aceluiasi regim. Mentorii mei, ale caror portrete se gasesc in Sala Senatului Universitatii iesene si despre care am scris cu respect si dragoste, au fost niste psihologi si pedagogi de provincie, poate mai putin vizibili decit cei din Capitala dar mult respectati. Ma simt dator, provocat in acest fel, sa-i prezint pe acesti provinciali care mi-au fost modele. Sa incepem cu clujenii: Florian Sefanescu Goanga, cu un doctorat in Germania, la W. Wundt, fondator al psihologiei experimentale in Romania, cel care a dat stralucire cercetarii psihologice la noi, a construit la Cluj un institut, o editura, o revista si in cele din urma o scoala. A fost un intelectual democrat si un rector de vocatie, constr