Dacă ţin bine minte, l-am cunoscut pe Mihai Şora cu exact o jumătate de secol în urmă, pe când conducea secţia „Biblioteca pentru toţi“ a Editurii pentru literatură. Şora avusese ideea unei serii de antologii de poezie română, din care apăruse deja „Poezia română clasică“, aceea de până la 1900, în selecţia lui Alexandru Piru.

„Poezia română modernă. De la Bacovia la Barbu" mi-a încredinţat-o mie. Se ştie istoria celor două volume de care m-am ocupat, apărute în 1968. „Poezia română contemporană" n-a mai apărut din cauza scandalului provocat de volumele alcătuite de mine şi a destituirii lui Mihai Şora de la conducerea „Bibliotecii pentru toţi". Ca, de altfel, şi a directorului E.P.L., Ion Bănuţă, şi a redactorului de carte, Ion Acsan.

„Poezia română modernă" a fost dată la topit. Din cele 85.000 de exemplare, au scăpat de la topire un sfert, fie deja vândute, fie ajunse în biblioteci, fie puse deoparte, din dispoziţia lui Mihai Şora, de către magazionerul E.P.L., poet şi el, ca şi Bănuţă şi Acsan.

Optimist din cale afară

Mihai Şora era pe vremea aceea un om de 50 de ani, plin de vioiciune intelectuală, cum va fi şi la 95 de ani, cu o coamă de păr încă neîncărunţit, afabil cu colaboratorii, optimist din cale afară, ceea ce mi l-a făcut din primul moment simpatic, mai ales când am constatat că e dispus să-i accepte în antologie pe Crainic, pe Gyr şi pe ceilalţi poeţi interbelici „nereconsideraţi" încă. Nu-i cunoşteam pe atunci trecutul şi nici formaţia de om de stânga. Cu atât mai mult i-aş fi apreciat obiectivitatea.

Nu mi se păreau cine ştie cât de valoroşi poeţii cu pricina (nici unul nu va mai figura în „Istoria critică"), dar îi antologasem oarecum polemic, dat fiind faptul că nu mai fuseseră reeditaţi după 1944, când fuseseră clienţii puşcăriilor, nu ai manualelor şcolare, şi nu se mai scrisese niciun rând despre opera lor.

N-