Bucureştiul a declarat că se va abţine de la votul în cadrul Adunării Generale a ONU. Este cea mai bună alegere? Noua ediţie FP România a investigat chestiunea. Părţile trebuie susţinute activ să ia decizii dureroase şi complicate, iar acest lucru nu se poate face prin abţinere – crede diplomatul Andrei Ţărnea, într-o amplă analiză a contextului şi mizei votului.

Fragment din articolul Ciocnirea intereselor, publicat în FP România nr. 24 (septembrie/ octombrie 2011).

Autoritatea Palestiniană va cere Adunării Generale a Naţiunilor Unite (AGNU) recunoaşterea unei Palestine independente, pe baza frontierelor dinainte de 1967 şi cu capitala în Ierusalimul de Est, şi acceptarea ei ca membru cu drepturi depline al ONU. Simultan, expiră termenul stabilit simbolic de preşedintele SUA, Barak Obama, pentru un acord de pace israelo-palestinian. Multe voci prevestesc catastrofe, dar putem vorbi şi de o oportunitate ascunsă într-un eşec.

Este un context în care obiective foarte ambiţioase pot fi realizate. Dinamica diplomatică actuală nu indică însă aceste ambiţii. Obiectivul comun nu este doar un stat palestinian ci pacea durabilă. Reluarea negocierilor pentru două state care să convieţuiască paşnic, pornind de la frontierele din 1967 cu schimb de teritorii şi ţinând cont de evoluţiile din teren, este singura cale de a evita cele mai sumbre temeri tuturor. Folosind momentul din septembrie se pot alinia condiţiile unui nou set de negocieri. Pentru aceasta, poziţiile nu trebuie să se alinieze îngust doar pe diviziunea pro şi contra unei rezoluţii a AGNU. (…)

Miza apare ca uriaşă: statutul de apartenenţă la ONU asigură aplicabilitatea drepturilor ce decurg din Carta Naţiunilor Unite, în mod special cele legate de apărarea integrităţii teritoriale. Contextul actual are patru dimensiuni: blocarea negocierilor de pace, fractura internă a societăţii pal