Eşecul (8-43) suferit de "stejari" în faţa Argentinei, ieri, în al doilea meci disputat la Rugby World Cup, poate fi întors pe toate feţele, însă concluzia principală este una singură şi ea nu ţine doar de actuala generaţie de jucători: ne lipseşte viteza, de deplasare, de reaţie, de transmitere a balonului. Iar acest minus ne pune în situaţii adeseori penibile în faţa marilor naţiuni.

Prin tradiţie, rugby-ul românesc, implicit echipele reprezentative, sunt tributare jocului pe înaintare. Exceptând poate echipa din anii 50, în care excelau Penciu, Ghiuzelea, Dobre, niciodată naţionalele noastre, fie că au fost de seniori, fie de juniori, nu au excelat pe treisferturi. Am avut, e adevărat jucători buni pe acest compartiment - Adi Lungu, de pildă, a fost campion al Franţei, cu Castres, în urmă cu aproape două decenii -, însă am preferat mai mereu să ţinem balonul pe grămadă, să înaintăm prin moluri.

Antrenor, iar apoi director tehnic al României, acum mai bine de zece ani, neozeelandezul John Phillips le spunea antrenorilor de copii şi juniori de la noi ca atunci când fac selecţia să se orienteze spre puştii cu viteză. "Forţa se poate câştiga în sală, prin lucrul cu greutăţile, însă viteza este nativă. Dacă te-ai născut lent n-ai cum să te transformi într-un vitezist!". Acesta era sfatul său spre căutătorii de talente, spre formatorii de jucători. Au trecut zece ani şi nimic nu pare a se fi schimbat în strategia noastră. Este adevărat, au apărut Cătălin Fercu şi Mădălin Lemnaru, ambii "creaţii" ale lui Vasile Soporan, din Braşov, însă nimic care să ne înscrie în tendinţa actuală a rugby-ului - apariţia lui Jonah Lomu, în 1995, a schimbat ideea că pe treisferturi joacă doar rugbyştii mai uşori ca greutate.

Paradoxal, singurul eseu al României în partida cu Argentina, cel marcat de aripa stelistă Ionel Cazan, a venit după o acţiune la care s