Un drum şerpuit ne-a purtat din şoseaua ce leagă Romanul şi Fălticenii spre Vadu Moldovei şi Bogdăneşti, apoi spre un sat pitoresc, scăldat în razele blânde ale soarelui: Râşca.
Am ajuns, parcă într-o clipită, uimiţi de frumuseţea caselor bătrâneşti, atent îngrijite, din fiecare sat. Am poposit la bădia Neculai Purcariu, un om destoinic, de 87 de ani, veteran de război, deprins cu greutăţile vieţii încă din fragedă copilărie.
Un gard din lemn, nu prea înalt, specific Bucovinei, ne lasă să aruncăm o privire în curte. O potecă îngustă croită prin iarba înaltă ne conduce spre casa bădiei, care, în toiul treburilor gospodăreşti, lasă totul deoparte. Pe o masă mică, bătrânul are aşezate fel de fel de hârtii scrise mărunt. Nu-i face plăcere să le vadă... Trebuie să-şi rezolve pe cale judecătorească anumite probleme şi e nevoit să scrie fel de fel de jalbe.
Povestea bădiei Neculai Purcariu se împleteşte cu cea a satului, dintotdeauna. Cu o caligrafie excepţională, cu un scris mărunt, atent buchisit, bădia Neculai şi-a povestit viaţa în două registre devenite jurnal personal şi totodată o veritabilă monografie a satului. Scrie din când în când. „E ca şi cum îmi şopteşte cineva la ureche şi eu scriu mereu, mereu...”, spune bătrânul.
Dar ce poveşti, ce drame, ce bucurii, ce obiceiuri, şi fel de fel de întâmpări cu tâlc au fost descrise în amănunt de bădia Neculai… Pe toate le-a consemnat în cele două registre. Şi cât de frumos povesteşte, făcându-te părtaş al vremurilor trecute, zugrăvite în metafore meşteşugite, ca şi cum ai privi pe fereastră într-o lume nebănuită. În odaie pătrunde mireasmă de ardei copt, îndeletnicire de la care tocmai îl întrerupsesem pe bădia.
Neculai Purcariu a urmat în copilărie patru clase, cum au fost vremurile, şi a prins drag de învăţătură de la bun început. „Eram prin clasa a patra şi nu fusesem niciodată la teatru
