Scrisul la gazetă nu are un nume prea bun pentru oamenii serioşi, extrem de serioşi, ai literelor noastre.

După cum nici reunirea cronicilor în volume nu e văzută decît ca o încercare de a-ţi gonfla bibliografic opera. Dacă, în al doilea caz, ar da să ţi se interzică trecerea de la foileton la panoramă, de la coloanele de revistă la paginile de carte, în primul eşti sincer compătimit pentru traseul invers. E trist, domnilor, că un scriitor sau un critic care ar trebui să-şi facă Opera (trilogiile! sintezele!) pierde vremea scriind la gazetă pentru un public mai larg. E un blestem naţional acesta: în locul marilor construcţii, preferăm fragmentul de scurtă respiraţie; în locul enciclopediilor, cultivăm portretul; în locul travaliului cu mii de fişe deodată, pe care să le exploatăm conştiincioşi, ne aplecăm asupra ultimului meci al prăpăditei noastre Naţionale fotbalistice.

„Să-i dăm, ceara mă-sii, un Eminescu!” cerea indimenticabilul Stănică Raţiu al lui G. Călinescu, adică al unuia dintre cei mai mari critici – şi totodată publicişti – ai noştri. În montajul ironic călinescian, Stănică Raţiu este vehicolul unui clişeu, un clişeu atît de uzat încît suculentul personaj îl recondiţiona, din interior, printr-o sudalmă patriotică. După cum bine se ştie, personajul e o lichea simpatică pînă la dovada contrarie, atunci cînd devine o lichea dickensiană. Însă prin replica lui favorită (la fel de cunoscută ca aceea a lui Pirgu cu Montaigne, care ar avea „părţile lui”), Călinescu taxează mai puţin personajul, cît clişeul pe care acesta îl subîntinde. E comic pînă la lacrimi să vezi cum tocmai o secătură ca Stănică Raţiu deplînge precaritatea construcţiei culturale naţionale...

Şi este la fel de comic, pentru mine, să listez dispreţul aprioric al unora pentru publicistică, adică pentru un domeniu în care s-au ilustrat Caragiale şi Eminescu, Arghezi şi Camil