In Romania, Tarzan, stapanul de langa gazon e personajul cu care jocul se transfera definitiv din iarba, in jungla de huligani. E cel care constient vrea sa bage sperietii intr-o gloata de isterici nesatisfacuti de scor. Am mai aflat ca e un pamfletar penal care face dreptate in lupta corp la corp, unde fotbalul mai e doar un pretext. Pe langa multe altele, e certitudinea ca fotbalul romanesc e o stire care pute, daca nu descrie cuplarea jucatorilor cu zuze dezbracate, rafuiala cu fum ori maretia scuipatorilor de seminte ce flegmeaza in direct moderatorii. Atitudinea lui Tarzan este de nota care lasa in general, dar si in special repetenta adunatura fortelor de ordine, depasita psihic de navala derbedeilor. Pe mine ma dezgusta, ma socheaza si ma intriga Tarzan si copiile lui. Pentru ca bataia si injuraturile tin locul fanatismului curat. Unor suporteri care niciodată nu vor face spectacolul din galeria lui Liverpool, de exemplu. Acest Tarzan este un cocalar care vine pe stadion, insetat de violenta, pedepsit de natura cu o gandire primitiva. De aceea, un meci e pierdut urât printre pumni, picioare, lanţuri şi brichete si torte. Sigur, nu-i vorba de cei şapte ani de acasă, pentru că lipsa lor pedepseşte fapte mai blânde. E vorba de instincte animalice, de grotesc, de mizerie nestrânsă la timp, care acum face mucigai. Discutăm de o partidă nulă. Nulă pentru că atitudinea lipseşte. Nulă pentru că românul gustă această ştire de ora 5, iar alţii o copiază "că aşa-i mişto şi cool…Haita pistolarilor ori a bătăuşilor nu a făcut decât să umilească a mia oară un sport rege, şi-n tur şi-n retur. Care şi aşa se afundă în anonimat, cu o echipă naţională promovată de balerine. Care şi-a slugărit legendele pentru un salariu decent, la stâna unor parveniţi. Nu contează cine şi cu cât pierde. Important e să ne înfruntăm în răngi, cu bâte, să ne vadă cartieru’ la TV.

Tarza