Iarna lui 1979. Magazinul Muzica arhiplin (pe atunci nu apucase să fie ciumpăvit de regulile dure ale economiei de piaţă).

Johnny Răducanu lansează "Confesiuni", primul său album ca pianist. Fusese atunci o schimbare de macaz mult discutată în lumea amatorilor de jazz. Nu cumva pierdeam cel mai bun contrabasist, pentru a ne alege cu un pianist mediocru?

Lume multă venise să vadă cum s-a reinventat Johnny, la o vârstă la care alţi muzicieni caută stabilitatea. Coadă la autografe mai lungă decât la banane, care încă se mai găseau uneori.

Johnny, puţin plictisit, dar mereu amabil, semnează într-una pe coperţile discurilor. Ajung în faţa lui şi îi cer să îmi scrie ceva deosebit. Altceva decât "Pentru Adrian, cu simpatie", sau altele de-astea. Se uită la mine puţin mirat, cu privirea lui obosită. Apoi, strânge între dinţi carioca neagră şi priveşte undeva pe geam. Trec câteva zeci de secunde bune, până să se hotărască. În spatele meu, nervozitatea celor care aşteptau creşte.

În sfârşit, Johnny scrie: "Vă doresc audiţie plăcută şi să nu fiţi aspri cu mine".

Într-adevăr, doar modestia a fost mai mare decât talentul lui.Păstrez şi astăzi albumul. Coperta puţin îndoită, discul niţel zgâriat de atâta ascultat pe o mulţime de pick-up-uri, nu toate de cea mai bună calitate. Este unul dintre cele mai dragi din colecţia mea.

Câţiva ani mai târziu, tot iarna, într-o după-amiază la Casa de Cultură "Mihai Eminescu". Pe-atunci zdrăngăneam la bas într-o trupă de rock şi îmi aşteptam colegii la repetiţie. Deodată, în holul unde stăteam, intră Johnny. Cred că am apucat să îl salut eu primul, dând din cap. Nu sunt foarte sigur că am reuşit să şi zic ceva, de emoţie. Era un monstru sacru. A zâmbit, văzând chitara bas în husă pe scaun şi a venit să se aşeze lângă mine. M-a întrebat ce doze folosesc, de unde îmi iau corzile..