Este o Zi (majuscula subliniază înţelesul figurat, nu propriu al cuvîntului) care, repetînd modelul Zilei Mamei sau a Tatălui, accentuează procesul de laicizare prin care mentalitatea nord-americană înţelege să onoreze şi să preţuiască familia ca reper exemplar şi model pentru întreaga comunitate. De fiecare dată acelaşi scenariu urmărind valorificarea acestei instituţii fundamentale a statului sub semnul pragmatismului, eficienţei, primatului regulei, estompînd cu discreţie misterul şi inefabilul.
DE ACELASI AUTOR Ceaiul de la ora cinci Între două ţări Ceaiul de la ora cinci Grecia sau mirajul excursiei imaginare Sursele evenimentului nu se mai pierd în nebulos, legendar şi ipotetic, ci sînt vizibile, aici şi acum: un reprezentant (mai ales, o reprezentantă) din societatea civilă declanşează o campanie vizînd promovarea ideii celei noi cere ajutorul bisericii, comunităţii, asociaţiilor neguvernamentale, apoi al oamenilor politici, urcînd pe scara ierarhică pînă la cel mai înalt nivel. În cazul de faţă iniţiativa aparţine lui Marian Lucille Herndon McQuade care începe acţiunea de promovare a Zilei bunicilor. Iniţiativa este sprijinită în 1973 de senatorul Jennings Radolph, preluată imediat de guvernatorul Arch Moore şi, pe acest drum, se ajunge ca Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite, să semneze la 3 august 1978, Protocolul „în onoarea” bunicilor şi a dragostei lor faţă de copiii copiilor ce i-au avut. Tot aici se decide ca Ziua să se repete din an în an în prima duminică de după Ziua Muncii. Anul acesta - 11 septembrie. 2012 - 9 septembrie, 2013 - 8 septembrie, 2014 - 14 septembrie, 2015 - 13 septembrie. Iar pentru a încheia informaţiile prezidenţiale adaug că în 2004 cînd Ziua Bunicilor a primit un imn oficial compus de Johnny Prill, fostul Preşedinte Carter nu a uitat momentul 1978 şi i-a trimis compozitorului o fotografie cu autograf: Cele mai bun
