n) Cauzele pentru care mi-a slăbit auzul sunt mai multe, prima din ele întâmplându-se devreme, la 20 de ani. În fabrica unde mă angajasem, vuiau în toate cele trei schimburi sute de motoare, mari şi mici. Ca să se înţeleagă între ei, oamenii urlau. Era ca într-un film, zbieram unii la alţii chiar şi când ne ziceam „Ce mai faci?” şi „Hai, salut!” Într-un carnet de atunci mi-am notat un subiect de povestire, în care tinerii îşi spun tandreţuri printre motoare şi urlă „Te iubesc, fetiţo!” şi „Te iubesc şi eu, băiatule!” Semisurzenia are unele facilităţi. Una ar fi că auzi numai ce-ţi convine.

A doua e şi cea cu adevărat semnificativă: conversezi aprobând tot ce ţi se spune şi dialogul merge. Aici e cheia unui dialog reuşit, în faptul că unul zice şi celălalt aprobă. Nu-i nevoie de cuvinte, e destul să dai din cap, să te minunezi cu măsură, să mişti cu subînţeles din buze şi sprâncene şi să te încrunţi, în semn de maximă concentrare. Nimeni nu a dorit să ştie şi de ce aprob. Oamenii vor să fie confirmaţi. Mi-am înmulţit prietenii în felul acesta, confirmând tot ce nu reuşeam să aud. De fapt, de la distanţe mici aud tot ce mi se spune, dar fiindcă mi-am pus la punct un mecanism de compensare, reuşesc să nu aud nimic, chiar dacă normal ar fi să aud. Mai bine zis, un mecanism de apărare, în consecinţa unuia de compensare.

Ideal ar fi să şi pot vedea doar ce-mi place, să simt nu­mai ce nu mă deranjează, să înţeleg numai ce-mi foloseşte şi să ţin minte numai cele bune şi frumoase. Doar nu sunt un coş de gu­noi, în care viaţa leapădă tot ce me­rită să fie adunat dimpreună cu ce trebuie dat deoparte! Charlie Chaplin spunea că o comedie e o dramă peste care a trecut timpul. Când am de a face cu un surd veritabil, îmi vine să-i spun, cu un impuls de mândrie: Şi eu sunt cam surd!

n) În America, aceea pe care am colindat-o eu acum două decenii, găseai în stradă,