Aşteptam de mult la Opera Naţională Bucureşti o nouă versiune scenică românească a capodoperei enesciene. Fără putinţă de a ne şterge din memorie montarea istorică a lui Jean Rânzescu, după 1989 am văzut-o pe cea a Cătălinei Buzoianu (poate prea rapid eliminată), pe cea forţată alegoric a lui Andrei Şerban, pe cea excesiv abundentă şi tehnic-incomodă a lui Petrică Ionescu.

În 2011, Andei Tăbăcaru-Hogea, înconjurată şi chiar presată de renumele faimoşilor înaintaşi, i s-a oferit şansa afi rmării într-un titlu referenţial. Regizoarea a ridicat mănuşa cu curaj şi, deloc timorată, s-a aplecat cu preocupare asupra ecrasantului mit, asupra filosofiei lui Enescu. Rezultatul? Spectacolul se poate clasa într-o viziune clasic-modernă. Clasică prin designul costumelor (Viorica Petrovici, maestră în desenul armonios colorat şi stilizat modernă prin decorurile aceeaşi scenografă. de bază este un central, ridicat la câţiva scândurii, înconjurat pasarele metalice, ornat de coloane masive.

Spiritul legendarei montări a lui Jean Rânzescu, cu a celebră „tobă”, pare departe… paranteză. Amplasat într-mort” acustic, platoul serioase probleme unor Este motivul pentru lui Ştefan Schuller Preot) s-a auzit discret insonor. Şi chiar Lopez (Laios) sau Ţăranu (Teseu).

Proiecţiile au fost parte integrată a componentei moderne a viziunii regizoarei şi scenografei.

Pe introducerea orchestrală, magma venită măruntaiele pământului, din lumea Sfinxului, nu numai semnul prevestitor sub care stă confruntarea lui Oedipe cu Ekhidna, ci însăşi simbolul tragediei eroului.

Frumos concepută a fost imaginea Sfinxului, în chip de uriaşă păpuşă învăpaiată, costumată şi machiată

extravagant, de sub care ies faldurile ispitei deşarte. Ecaterina Ţuţu a cântat bine, dar şi-a terminat aria într-un ţipăt de durere (?!), depărtat de vocaliza topită în neant, ce