Cel care l-a descoperit pe Mihail Sadoveanu a fost Nicolae Iorga. A intuit încă din anul 1904, în tânărul scriitor de atunci, talentul, romantismul, vocaţia de a valorifica trecutul şi de aceea, l-a şi încurajat pe măsură. Prestigiosul istoric a publicat între altele, ample analize ale prozei româneşti, iar pe Sadoveanu l-a definit liric: „din trecut îl cheamă umbre şi el le urmează. Sânt umbre care plâng vechi dureri, umbre deznădăjduite ce nu se pot odihni, sânt umbre blânde care par că n-au trăit niciodată; dar acelea care stăpânesc mai mult sufletul scriitorului sânt umbre în zale ruginite, umbrele pătate de sânge, umbrele care au făcut fapte când erau între oameni, care au petrecut, au băut, au iubit, au luptat, au cucerit şi au răzbunat.”
Sadoveanu scrie poetic, poveştile sale au însuşiri de basm şi de legendă. Are puterea fantastică de a vedea spiritul locurilor, sufletul pietrelor şi al munţilor, duhul bisericilor. „Ţara de dincolo de negură” se deschide cu un album de ilustrate. Fragmente din natura fabuloasă a acestei ţări, imagini fotografice în care priveliştile vorbesc, descoperă cititorului o ţară miraculoasă, despre care autorul spune că are frumuseţi asemeni celor mai lăudate de aiurea. „Cel care vede Delta înţelege singurătatea Africii. Cel care suie în Călimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a acestei lumi.” Peregrin pasionat prin păduri, lunci, sate, coline sau prin bălţile Dunării, autorul este impregnat de forţa naturii pe care o evocă înfiorat de tot şi de toate. Câmpia, râul, muntele, vara, iarna compun un cântec din care nu lipseşte dragostea. Marea victorie a firescului, a vieţii, a ritmului păsărilor migratoare, a obiceiurilor este vizualizată memorabil: „oameni în costume pitoreşti râzând clipei ce trece.” Natura este pictată cu senzaţii, trăiri şi emoţii, totul
