Am un amic la Cluj-Napoca. Înainte-vreme, se ducea, e adevărat, fără tone de înflăcărare, la meciurile lui “U”. Nu îşi făcuse loc în galerie, nici nu cred că şi-ar fi dorit din toată inima. Era şi el pe acolo, îi plăcea fotbalul, cum singur se lăuda - o mică mîndrie alb-negru, prinsă imaginar într-un piept de suporter, la fel de imaginar.

Ca prin minune însă, cînd Universitatea s-a dat la fund, iar hibridul CFR a început să scoată capul în ţară şi în Europa, cine-mi era în tribuna nou-veniţilor, cu o mutră firească, de putea să jure că s-a născut cu steguleţul alb-vişiniu în mînă?

Săptămînile trecute, la partida cu ŢSKA Sofia, cine suna cu naturaleţea unui stînjenel, tot din tribunele clujene, susţinînd de data aceasta pe Steaua lui Becali, înjurată de altfel copios - de acelaşi personaj, dacă mai e nevoie să precizez - cu ocazia sezoanelor trecute, cînd CFR ieşea campioană? Atunci l-am întrebat, în glumă, dacă face cumva parte din publicul acela care şi-a cumpărat bilet şi la Shakira, şi la Iron Maiden, pentru simplul motiv că atît mamacita columbiană, cît şi rockerii veterani au trecut pe la ei prin oraş.

Mi-a răspuns fără cuvinte. De la meciul de joi, Steaua-Schalke, amicul a lipsit. Probabil interesul pentru fotbal i s-a disipat, firesc şi brusc, ca de atîtea ori înainte. Sau poate că în oraş se afla Circul Americano sau altă atracţie ambulantă. Ca el cred că au fost mulţi joi seară pe stadion. Cei puţini rămaşi din arena plină de la întîlnirea cu bulgarii. Deşi, în teorie, Schalke era echipa de văzut, cel puţin în comparaţie cu ŢSKA. Oameni care nu au fost niciodată suporteri autentici, ci spectatori profesionişti. Oameni care vin cu inima deschisă pentru o distracţie nesperată în oraşul lor la mijloc de săptămînă, dar care uită cu seninătate meciul din secunda în care părăsesc stadionul.

Şi asta e şi bine, e şi rău. Da, civilizaţia par