"Misiunea" lui Sebastian Lăzăroiu prin gangurile ministeriale româneşti pare a fi luat sfârşit. Iritat de prea desele lui ieşiri sub reflectoarele mass-media şi de criticile reformiste aduse la adresa PDL-ului, Emil Boc l-a revocat din funcţia de ministru al Muncii pe Lăzăroiu, acuzându-l că-şi face imagine pe cârca partidului.

Cu alte cuvinte, Partidul l-a vrut cu botul pe labe pe Lăzăroiu, dar pentru că pe Lăzăroiu îl duce prea mult mintea şi n-are piedică la limbă, Partidul i-a dat cu flit, chiar dacă nu era membru PDL. Evident, un scenariu cât se poate de clasic.

Deşi nu e nimic revoltător în decizia premierului, deşi Boc a cam fost împins de la spate de greii partidului (gen Oltean) - ceea ce înseamnă, totuşi, o bilă neagră în contul muşchiuleţilor politici ai căpeteniei democrat-liberalilor -, deşi e preţul pe care oricine îl plăteşte în momentul în care lasă propriile opinii să primeze în faţa pustiului ideatic pe care îl impune ocuparea unei funcţii sub scut politic, cum era şi cazul lui Lăzăroiu, PDL, din punctul meu de vedere, a căzut în butoiul cu manevre idioate. De ce? Argumentul ar fi următorul: deşi se făleşte că e un partid de dreapta, nu doar ideologic, ci şi "comportamental", PDL a reacţionat ca o relicvă comunistă: n-a tolerat Viziunea. Şi pentru că nu a tolerat Viziunea, a preferat să dea cu bâta-n baltă. Pentru că Emil Boc nu l-a demis din funcţie doar pe ministrul Muncii, ci şi pe Sebastian Lăzăroiu, adică pe unul dintre cei mai talentaţi, inteligenţi şi pertinenţi analişti politici ai momentului (ah, abia aştept să fiu înjurat pentru această remarcă!), care deja acumulase un capital de imagine considerabil prin promovarea necesităţii de reanimare a avântului civic al anilor '90 în cadrul unei Mişcări Populare, care să adune sub o unică umbrelă electoratul cu preferinţe de centru-dreapta. Practic, prin această mutare, PDL