În secolul al XIX-lea, tortura disăpăruse din Europa Occidentală. Victor Hugo spunea în faţa delegaţilor de la Paris că „va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu, cum sunt instrumentele de tortură astăzi. Iar noi ne vom mira că aceste lucruri au existat vreodată!” Din păcate, s-a înşelat amarnic...

În 1849, adepţii pacifismului credeau că istoria se află de partea lor. O serie de revoluţii idealiste zguduiseră regimurile autocratice din întreaga Europă cu doar un an înainte, şi reforme instituţionale fuseseră adoptate în mai multe ţări. Sute de intelectuali şi politicieni s-au adunat la Bruxelles pentru a găsi o modalitate de a pune capăt, definitiv, tuturor războaielor. În luna august a aceluiaşi an, aproape o mie de delegaţi din Europa şi America de Nord au hotărât să aprofundeze planurile de distrugere a sistemului de război şi de a-l înlocui cu un Congres al Naţiunilor. Pacifiştii au fost curând dezamăgiţi: războiul Crimmei a izbucnit în 1853 şi a dus la moartea a 400.000 de oameni, prefigurând ororile industriei moderne de război care a dus la moartea a milioane de soldaţi în viitoarele mari războaie: războiul de secesiune din America, războiul franco-german şi primul război mondial. Secolul al XX-lea a fost, din punct de vedere al morţilor în război, cel mai sângeros din istorie. Însă la 1849 Hugo avea dreptate: tortura ca politică oficială aproape dispăruse din Occident. Folosirea torturii fizice pentru obţinerea de informaţii a fost abandonată din mai multe motive, precum filosofia iluministă sau schimbarea gândirii în rândul doctorilor. Până în 1851, tortura era interzisă în toate ţările europene. Câţiva ani mai târziu, armata Statelor din Nordul Americii adopta noi legi care condamnau explicit abuzul prizonierilor. Tortura folosită de către forţele militare era considerată un fapt al trecutului. De ce tortura, după ce a fost abandonată ca prac