Azi, din ce în ce mai des şi mai răspicat se vorbeşte de performanţă. Competenţa şi profesionalismul au fost surclasate de dezirabilul superlativ absolut.
Nu eşti om (manager, actant) dacă nu transformi normalitatea şi optimul dezirabile mai ieri în performanţă. Ca, odinioară, pentru nerespectarea, în trafic, a “limitei de viteză pentru evitarea oricărui pericol” (prevedere ineptă de cod rutier care a fost evitată), azi pentru carenţe în managementul performant plăteşti. Cu portofelul, cu funcţia, cu libertatea!
Suntem o ţară de performeri. S-a zis cu inşii stării de normalitate. Superlativele tranziţiei sunt multe, dar performanţa le pune capac.
O ţară de genii, o pepinieră de performeri, un picior de plai unde cresc olimpicii – buricul Pământului – asta suntem noi, românii României. Aşa încât, pe bună dreptate, ne întrebăm noi, câţiva români, de ce nu suntem şi recunoscuţi ca atare? De ce alţii culeg lauri, trofee, renume?
Ne place confortul de a rămâne genii neînţelese, ne complăcem în ipostaza de nedescoperiţi, de ignoraţi, de etichetaţi, de oropsiţi. Mereu ratăm podiumul, cum s-a-ntâmplat şi la finele celui de-al doilea război când ne-am situat pe locul patru (aport, tribut, participativitate, pierderi) dar n-am fost (consideraţi) cobeligeranţi.
O fi blestem, o fi întâmplare? Fapt e că este realitate.
Azi, din ce în ce mai des şi mai răspicat se vorbeşte de performanţă. Competenţa şi profesionalismul au fost surclasate de dezirabilul superlativ absolut.
Nu eşti om (manager, actant) dacă nu transformi normalitatea şi optimul dezirabile mai ieri în performanţă. Ca, odinioară, pentru nerespectarea, în trafic, a “limitei de viteză pentru evitarea oricărui pericol” (prevedere ineptă de cod rutier care a fost evitată), azi pentru carenţe în managementul performant plăteşti. Cu portofelu
