A plecat, discret, dintre noi B.Elvin. Azi dimineaţă am aflat că a murit. Era unul dintre puţinii prieteni de care m-am învrednicit spre sfîrşitul tinereţii. Făcea ediţia română a revistei LettreIinternationale şi mulţi ani a fost secretar literar al Teatrului Naţional din Bucureşti. Ne-am împrietenit după 1990, discutînd, mai întîi la telefon, despre literatură, apoi şi despre multe altele, la el acasă, într-un bloc de pe Masaryk. Cînd l-am cunoscut avea vreo 60 şi de ani. Vorbeam despre ultimele noutăţi literare, despre ceea ce se mai întîmpla în politică şi despre ziare. Ştia să pună lucrurile cap la cap şi să interpreteze politica internaţională cu un nas al anticipării uneori extraordinar.

Îi citisem cîteva cărţi. Imi plăceau frazele lui complicate , scrise senin şi bine aduse din condei. Cînd ne-am apropiat mai mult a început să-mi povestească întîmplări din lumea teatrului, fără maliţie şi cu o voce înceată, ca şi cum mi-ar fi făcut confidenţe. Avea o oralitate strînsă, aproape fără digresiuni, şi fără să dea plictisitoare note la morală protagoniştilor sau protagonistelor. Cînd l-am întrebat de ce nu scrie toate acele poveşti cu actori, regizori, dramaturgi şi cu reprezentanţii cenzurii veniţi la vizionări, mi-a spus că nu vrea să pună într-o lumină proastă persoane care au însemnat ceva pentru teatrul românesc.

Ţinea mult la Radu Beligan şi chiar şi atunci cînd mulţi din lumea teatrului nu mai ştiau cum să se mai plîngă de directoratul acestuia la Naţional spunea răspicat că Beligan era şi fusese un mare om de teatru.

Ne întîlneam în preferinţe literare. Îi plăcea Camus. Nu se înnebunea după Sartre. Era topit după Cehov şi vorbea cu plăcere despre dramaturgii americani. Avea un capitol separat, ca să zic aşa, despre Eugen Ionescu şi despre spectacolele de la noi cu piesele sale. Se enerva cînd îşi amintea de Paul Everac. Şi chiar şi cîn