Să fi avut vreo 12-13 ani când a murit Pichi, un Chihuahua de al cărui deces se face vinovată întreaga familie, îndopându-l, la propriu, până la refuz. Dar nu era chip să refuzi ochii aia mari, bulbucaţi, umezi şi pofticioşi. Ţin minte că primul gând a fost să port doliu în amintirea lui… Şi l-am plâns… Vai, cât l-am mai plâns! Nici nu vroiam să mai merg la şcoală… După nici o lună, am şi uitat de el. Ne-am luat alt câine, la fel de mic, la fel de gras, şi fiecare şi-a văzut de ale lui.
Cu timpul am cunoscut câţiva oameni care cu greu şi-au revenit după dispariţia necuvântătorului. Recent, frunzărind în voie pe internet, nu mică mi-a fost mirarea să constat cât de departe pot merge stăpânii în încercarea disperată de a păstra “vie” memoria jivinelor cu care şi-au împărţit viaţa…
Spre exemplu, există oameni care se pregătesc din timp pentru momentul despărţirii, conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, vor trece şi prin asta. Cum se iveşte ocazia, se pun pe adunat fir cu fir blana căzută de pe patruped sau rămasă ghemotoc pe cine ştie ce colţ al patului şi o pun la păstrat, în loc tainic – o adevărată comoară! După consumarea tristului eveniment, scot blana dosită, o pun în săculeţi de cârpă sau de plastic şi o cos, după pricepere, în perne de dimensiuni… să spunem variabile, pe care le strâng în braţe terapeutic, când le e dorul mai mare…
Alţii, ceva mai îndemânatici, torc blana fir şi se apucă de tricotat şosete, pulovere, bonete, răsucesc cocoloaşe din care fac coliere, brăţări, cercei… Orice ar putea să pună pe ei astfel încât să simtă animalul aproape. Aproape de piele chiar.
Forţând puţin nota, n-aş putea trece mai departe fără să amintesc de cei care, după ce-şi incinerează animăluţul, îi păstrează cenuşa într-un săculeţ pe care-l folosesc, ori de câte ori simt nevoia, tot pe post de pernă. Numai bună de îmbrăţişat.
Adepţii unui