La doar 29 de ani, Vlad Vârlan este unul dintre puținii moldoveni care mai dețin secretele acestei frumoase meserii uitate parcă de lume și de timp. „Urmașul lui Stradivarius" de la Chișinău are o singură dorinţă: să lase moștenire câteva viori care să-i poarte cândva numele.
O cămară cât o sufragerie mică, în care miroase a lemn. Pe un perete atârnă vreo 15 viori, aliniate în rând ca la paradă, care aşteaptă să fie reparate, iar pe un raft improvizat stau dosite buturugi de lemn pentru prelucrat. Aşa arată atelierul lutierului Vlad Vârlan, improvizat chiar în locuinţa sa din Capitală.
Totul pare dezordonat la prima vedere, însă gazda mă atenţionează că ştie cu precizie unde îşi are locul fiecare obiect. În această încăpere, în care se mai înghesuie patru scaune şi două etajere, Vlad Vârlan se ascunde în fiecare zi pentru a lucra la viorile sale. Finisează fiecare curbă, repară orice crăpătură şi fisură în lemnul vechi de sute de ani, măsoară fiecare octavă până când instrumentul scoate notele perfecte.
S-a născut în Ungheni, în familia unui lemnar iscusit şi recunoscut prin acele locuri. Pasiunea pentru muzică şi lemn l-a împins pe copilul Vlad Vârlan să prindă drag pentru meşteşugărit. „Şi bunicul era meşter popular. Mă jucam prin surcele cât era ziua de mare. Era imposibil să nu mă îndrăgostesc de această meserie", îşi aduce aminte „doctorul" de viori. Nu a mers la vreo şcoală de arte plastice, însă are studii muzicale complete. A făcut violoncelul la şcoala de muzică din Corneşti, Ungheni, apoi a urmat Liceul „Ştefan Neaga" din Chişinău şi Conservatorul. Pentru că, îmi spune Vlad, un instrument nu poate fi „lecuit" dacă nu îi poţi reda timbrul corect. „Degeaba lucrezi luni în şir la o vioară, dacă nu poţi să o simţi", îmi explică lutierul.
Când îl întreb de la cine a furat totuşi meserie, meşterului Vârlan i se luminează
