În ultima vreme, UE pare un fel de balamuc vesel, în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni.

Întorşi cu faţa spre propriul electorat, unii şefi de state şi de guverne le spun oamenilor ceea ce vor ei să audă - lucruri „patriotice" şi pline de simţire. Iadul e făcut din detalii, iar unii politicieni europeni îl trag pe Agamiţă de coadă vânturând sentimente naţionale prost plasate şi arătând cu degetul spre „ceilalţi".

De exemplu, „problema românilor" din Franţa. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. E limpede că o seamă de concetăţeni de-ai noştri încalcă legea prin Franţa (aşa cum o încalcă şi la noi acasă). Dar să răspunzi la asta cu campanii de PR nu e o dovadă de inteligenţă. Plimbarea ministrului francez de Interne pe Champs-Élysées cu televiziunile după el seamănă cu mediocrele campanii electorale de pe la noi. Iar declaraţia lui ridicolă cum că „unu din zece infractori e român" a rămas nesancţionată tocmai pentru că s-a creat deja o psihoză într-o bună parte a publicului francez care „ştie" că e o problemă cu românii. Aşa încât nimeni nu i-a dat, pe loc sau mai târziu, ministrului francez, replica logică: „Bine, îi trimitem pe români acasă; dar rămânem cu ceilalţi nouă din zece infractori pe cap". Între timp, Nicolas Sarkozy a făcut o baie de mulţime în Libia, împreună cu David Cameron. Probabil că s-a simţit ca un fel de eliberator intercontinental (dacă nu chiar global) şi a vrut să le ofere francezilor (tot la televizor) senzaţia că Franţa e o mare putere. Nu mai e. Problemele readucerii Libiei pe calea cea bună abia acum încep, Franţa nu le va putea gestiona singură, iar o politică europeană comună în domeniul externelor şi securităţii încă nu există. Iar acum, că libienii au scăpat de dictatură, există şansa ca mulţi dintre ei să traverseze Mediterana şi să-şi caute un trai mai bun în Europa. Peste câţiva ani s-ar putea ca ministrul francez de Inter