De ce?
Două răspunsuri. Primul. M-am plictisit, am obosit. A trăi într-o ţară şi a fi racordat nonstop la ciclul mass-media şi politic din alta, pentru a avea reacţii în timp util, nu e o plăcere. Al doilea: sunt om de echipă. În plus, înţeleg şi teoretizez coordonarea şi cooperarea socială diviziunea muncii. Scriu articole academice despre asta. Văd şi înţeleg cu precizie clinică patologiile cooperării sociale. Înţeleg când şi de ce trebuie să-mi ajustez aşteptările la o realitate dată. Când atingi o limită, te opreşti. Dacă datele problemei se vor schimbă însă, voi reconsidera, evident. Dar, momentan, acestea sunt datele problemei.
Aţi avut prea multe aşteptări nerealiste şi, de aici, ulterior, dezamăgiri de la dreapta românească?
Depinde. Dreapta politică românească, în sens de curent reprezentat în plan politic şi al guvernării de o forţă politică (partid politic) cu un leadership ce îşi asumă o identitate şi un discurs proresponsabilitate şi antietatist, nu există decât de vreo 2-3 ani. N-a prea fost timp să fiu dezamăgit. Aşteptările sunt aşa de scăzute că, sincer să fiu, sunt încă mereu şi mereu plăcut surprins chiar şi de cele mai mărunte gesturi în direcţia responsabilizării şi dezetatizării.
Dreapta intelectuală e mai veche. Dar şi ea s-a ridicat şi s-a reinventat tot din aproape nimic. Aici lucrurile sunt mai amestecate. Am fost mereu mirat şi dezamăgit de lipsa de curaj din partea unor figuri intelectuale în a-şi asuma coerent şi ferm identitatea şi discursul de dreapta în public.
Cu dreapta economică comunitatea oamenilor de afaceri ce susţin politica şi ideile de drepta e altceva. Nimeni nu s-a ridicat până azi la înălţimea aşteptărilor. Nu a aşteptărilor mele, care sunt mici. Ci comparativ. Privesc la ţările pe care le cunosc mai bine, pentru că am fost profesionalmente legat de ele sau în care am locuit: SUA, Franţ
