Intre 1985 şi 1989, secretarul general al Partidului Comunist din URSS a încercat să reabiliteze viabilitatea precară a Uniunii Sovietice şi să menţină o oarecare coeziune în cadrul „lagărului socialist“ prin implementarea unor reforme politice şi economice (perestroika) şi prin liberalizarea discursului politic (glasnosti). În 1989 şi 1990, Gorbaciov a adoptat o politică neconfruntaţională cu Occidentul, a acceptat autonomia politică a ţărilor din Europa Est-Centrală şi a permis reunificarea Germaniei. Pentru aceste iniţiative extraordinare, Gorbaciov, devenit preşedinte al URSS, a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Promiţând că va continua viguros procesul de democratizare, în iunie 1991, Boris Elţîn a fost ales cu peste 60% din voturi ca preşedinte al Federaţiei Ruse. Liderii nucleului „dur“ din Partidul Comunist, împreună cu unii generali din armată şi serviciile de securitate, au organizat la 18 august 1991 un atentat de lovitură de stat ca să reinstaureze regimul dictatorial precedent.

Eşecul lamentabil al atentatului a demonstrat aspiraţiile covârşitoare ale populaţiei pentru libertate şi democraţie, a afirmat aversiunea viscerală faţă de nemernicia opresiunii comuniste şi a precipitat o serie de evenimente neprevăzute de reformatorii din jurul lui Gorbaciov. Şase dintre cele nouă republici sovietice care agreaseră anterior să rămână în noua Uniune Sovietică au refuzat să semneze noul tratat. La 21 august 1991, Ucraina şi-a declarat independenţa naţională. În următoarele câteva luni, restul republicilor sovietice s-au desprins din URSS. În decembrie 1991, Uniunea Sovietică a încetat să existe. Lipsit de popularitate, dezamăgit de derularea evenimentelor şi „trădat“ de colaboratorii lui, Gorbaciov a demisionat prompt şi i-a transferat funcţiile de şef de stat lui Boris Elţîn.

Douăzeci de ani mai târziu, în Rusia, entuziasmul, euforia şi dedic