Doar o minune diplomatică poate face ca România să intre în această toamnă în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie. Iar în astfel de vremuri, în care exigenţa vechilor state membre a crescut exponenţial, nu prea e loc de miracole. Autorităţile de la Bucureşti au crezut însă în ele până în ultima clipă. Altfel nu se explică asigurările pe care le oferea ministrul Administraţiei şi Internelor, Traian Igaş, opiniei publice săptămâ­na trecută. „Sunt 99% şanse“, spunea Igaş chiar cu câteva zile înainte ca Olanda să anunţe că-şi va folosi dreptul de veto în cadrul Consiliului JAI din 22 septembrie, pentru a bloca aderarea Româ­niei şi a Bulgariei. Nici măcar accesul parţial în spaţiul de liberă circulaţie nu este acceptabil, în condiţiile în care Haga nu este convinsă că lupta anticorupţie în România şi împotriva criminalităţii organizate în Bulgaria sunt procese ireversibile.

Cele două ţări erau pregătite, aşa cum reiese din declaraţiile oficiale, să accepte aderarea doar cu frontierele aeriene, într-o primă etapă. Curios este că Bucureştiul s-a mulţumit să bifeze conştiincios criteriile tehnice de aderare, deşi în ultimii ani au existat multe încercări ale statelor membre de a lega Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) de ceva, de orice. Leonard Orban a declarat în urmă cu un an, pentru revista Capital, că în textul deciziei Consiliului UE privind acordarea împrumutului ce vine în completarea acordului cu FMI exista o trimitere la MCV privind sistemul judiciar şi lupta împotriva corupţiei. Atunci însuşi Traian Băsescu s-a implicat pentru eliminarea paragrafului din textul acordului. Tot el a avertizat parlamentul, atunci când acesta a împiedicat anchetarea unor demnitari, că acest vot ar putea să conteze la aderarea Româ­niei la Schengen. Dar nici preşedintele nu a fost convins, de exemplu, de necesitatea percheziţiei informatice solicitate de DNA în ca