Prima dată, l-am văzut pe Regele Mihai în 1992, când peste un milion de oameni, unduind şi vuind ca o mare agitată, îi ieşiseră în întâmpinare pe bulevardele centrale ale Bucureştiului. Cei mai mulţi nu aveau cum să zărească un fir din creştetul regal, dar se lăsau împinşi, înghesuiţi, înghiontiţi, sufocaţi de semenii lor doar spre a simţi că participă la extraordinarul eveniment al întoarcerii în patria mamă, după 45 de ani de exil, a ultimului suveran român şi a avea, astfel, ce povesti urmaşilor. Am reuşit, cu greu, să mă strecor în Hotelul Continental, de pe Calea Victoriei, unde fruntaşi ţărănişti şi liberali, personalităţi monarhiste, intelectuali şi presă străină îl aşteptau să sosească şi, unii, să fie primiţi în audienţă. După vreo patru ore, ropotele crescânde de dincolo de geamuri anunţau că venise. Simpatizanţii din interior au făcut, iute, culoar de la uşă spre scările de marmură, cu ochii aţintiţi spre intrare. În prag, s-a ivit un bărbat în vârstă, înalt şi foarte drept, îmbrăcat într-un costum albastru. Avea un aer grav şi înainta încet, emanând siguranţă şi linişte, într-un contrast izbitor cu tumultul de afară. În prag, s-a oprit o clipă, a schiţat un zâmbet şi i-a întins mâna portarului. Apoi, a pornit pe coridorul viu, lăsând în urma sa un om fericit.

Pentru portarul de la Continental, care strălucea de bucurie în uniforma lui ternă, aceea a rămas drept ziua în care a dat mâna cu regele. Am asistat, de-atunci, la multe scene cu şefi de stat şi de partide, prim-miniştri români trecând pe lângă portari în poziţie de drepţi, dar nu-mi amintesc ca vreunul să se fi apropiat de ei ori să le răspundă la salut. Erau prea grăbiţi, prea importanţi, prea ocupaţi spre a desprinde fiinţele umane oarecare din decor. Ori trebuia să se simtă ei înşişi oameni obişnuiţi pentru a băga de seamă alţi oamenii obşnuiţi.

Cu toate titlurile, legăturile dina