De curând, presa v-a numit „reformist“, alături de colegii dvs. Monica Macovei şi Cristian Preda. Cum puteţi fi şi „reformist“, şi conservator în acelaşi timp?

Întâi, o observaţie de principiu. De la Burke încoace, conservatorii ştiu bine că schimbarea este legea fundamentală a lumii, că singurul lucru imposibil de schimbat este schimbarea însăşi. Tocmai pentru că schimbarea este fundamentul imuabil al lumii, conservatorii respectă schimbarea. Numai că marea diferenţă între conservatori şi liberali ori socialişti este că, pentru conservatori, schimbarea trebuie să se producă natural, la timpul ei, fără să fie grăbită sau întârziată, cu atât mai mult să fie indusă artificial în numele unui iluzoriu proiect de inginerie socială. Aşadar, am fost printre cei care au vorbit şi au pledat pentru schimbare în PDL, atunci când am crezut că e timpul ei, şi m-am îngrijorat văzând că, dintr-un motiv sau altul, nu se produce. În ceea ce mă priveşte, personal, o spun limpede: nu sunt un reformator. Nu am ambiţia asta şi nici nu am pretins vreodată că aş avea anvergura etică necesară. Sunt un păcătos, am bagajul meu de greşeli, pentru mai toate mi-am încasat pedepsele. Ceea ce vreau în politică este exact asta: să lăsăm naturalul, firescul să se manifeste. Când vine vremea schimbării, să lăsăm schimbarea să se producă. Nici mai devreme decât îi e ceasul, dar nici mai târziu. De altfel, un important conservator al vremii noastre, Condolleezza Rice, spunea că a fi conservator înseamnă să îţi dai seama de sensul în care se mişcă natural istoria şi să te aşezi pe acel sens. Un brânci discret dat lucrurilor în sensul firescului, dacă lucrurile sunt inerte din diferite motive, este perfect acceptabil. România are nevoie de un nou proiect naţional – o spune toată lumea. Mulţi confundă proiectul naţional cu un scop anume şi spun: nu mai găsim ceva de magnitudinea aderării la NATO