Până la urmă, raţiunea a învins: Regele Mihai va ţine un discurs într-o şedinţă solemnă a Parlamentului României, pe 25 octombrie, ziua când fostul suveran va împlini 90 de ani. Dar până să se ajungă la acest deznodământ, am fost purtaţi prin momente penibile.

E greu de înţeles înverşunarea cu care PDL s-a opus acestei reconcilieri cu istoria. Dintre şefii de stat pe care i-am avut de-a lungul timpului, doar patru mai sunt în viaţă: Regele Mihai, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Unii mai buni, alţii mai răi, dar asta contează mai puţin la răscrucile istoriei. Sunt momente când cei patru ar trebui să stea umăr lângă umăr, sub steagul României, aşa cum cinci preşedinţi ai Americii (democraţii Jimmy Carter, Bill Clinton şi Barack Obama şi republicanii George Bush-tatăl şi George Bush-fiul) au stat alături la Casa Albă, într-o imagine simbolică în care Clinton îl sprijinea, protector, pe mai vârstnicul Bush-senior.

Pentru a simţi că suntem cu adevărat o naţiune, decidenţii politici trebuie să nu mai confunde steagul ţării cu steagul de partid. Una e să te hărţuieşti în campania electorală şi alta e să pulverizezi simbolurile perene ale statului. Una e să aplici justiţia pentru toţi, inclusiv pentru foştii şefi de stat care au luat puterea călcând pe cadavre, şi alta e să te războieşti cu istoria.

Regele Mihai este un personaj aparte, care nici măcar nu poate fi asociat bălăcărelii noastre balcanice. Os de neamţ, el a condus ţara la o vârstă fragedă şi în condiţii dramatice. Măcar pentru că le-a fost suveran părinţilor, bunicilor sau chiar străbunicilor noştri şi că a suportat un exil de o jumătate de veac, Regele Mihai merită un tratament decent. Să-l ţinem ca pe o carte de istorie încă deschisă, căci e ultimul şef de stat de pe planetă care poate depune mărturie despre cel de-al Doilea Război Mondial.

Cu câteva excepţii, senato