E o retragere pe termen lung sau e o retragere strategică, de context?

Nici intrarea mea în politică nu a fost una premeditată, voită. Am intrat mai mult împins de la spate. Eu avusesem o propunere încă din anul 2000 de la Valeriu Stoica, când conducea PNL, să candidez pentru parlament. Nu eram membru, nu aveam nicio legătură. Nu mă interesa nici să intru într-un partid. Prin 2003, când venise deja Stolojan la PNL, Cioroianu devenise şi el membru PNL. S-a întâmplat într-o zi, am stat în aeroport cu Mona Muscă vreo 6 ore, pentru că nu pleca avionul, era ceaţă la Cluj. M-a tocat mărunt-mărunt să intru în partid, că uite acum cu Stolojan... Şi am zis ok, bine, hai să intru în partid, mai ales că mi se părea atunci, în 2003, că atmosfera sub PSD devenise sufocantă. Mi-am zis să pun şi eu umărul cât pot. Plus că aveam ideea asta fixă cu cota unică. Doream să introduc în România cota unică. Era evident că, doar stând acasă sau vorbind la televizor, nu poţi să faci nimic. Trebuie să intri în ring. Atunci am decis să intru în ring, fără prea mare tragere de inimă. S-a întâmplat să ajung apoi şi ministru şi să pun în aplicare ideea pentru care eu intrasem în politică. Fusesem ales, între timp, şi senator, în 2004. În 2008, nu mai aveam de gând să candidez iarăşi, dar tot aşa, la insistenţele multora din partid, am acceptat să candidez. Mi-a plăcut că eram într-un colegiu unde concuram cu Crin Antonescu şi cu Răzvan Theodorescu.

Doi istorici.

Şi mi-a plăcut ideea de a-l învinge pe Crin Antonescu. Deşi aveam amici din PNL care îmi spuneau să nu mă duc în colegiul acela că o să intre Crin, chiar dacă iese pe locul 2. Chiar asta îmi şi doream, să îl bat pe Crin, dar să nu intru în parlament, pentru că nu îmi doream încă 4 ani de parlament. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Cum e să îl baţi pe Crin Antonescu?

E un sentiment plăcut să-l învingi pe cel care apoi