Pe marea tablă de şah a puterii care stăpîneşte lumea, partida pare să fi ajuns, din nou, la termenul bătăliei decisive. Deţinătorii puterii financiare iau cu asalt fieful deţinătorilor tradiţionali ai puterii politice. Ultima dată cînd combatanţii s-au aflat într-o poziţie similară, era prin primăvara anului 1314. Forţa financiară, în lumea occidentală, era atunci în mîinile unui soi de multinaţională care opera din inima Europei pînă la Ierusalim şi a cărei inventivitate în materie de "instrumente şi operaţiuni" poate fi invidiată chiar şi astăzi de către corifeii ingineriilor financiare. Ea alimenta un fluviu nesecat al dobînzilor, al altor venituri din tranzacţii cu monedă şi asigurări, care scăpase total de sub controlul puterii politice. Nu se numea Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană sau FED, ci Ordinul Templierilor. Forţa politică, purtătorii coroanelor regale şi capul împodobit cu tiara papală erau sleite de luptele competiţiei care făcuse posibilă, în cele din urmă, stabilizarea Europei statelor medievale, în fapt, formarea embrionului Europei statelor naţionale. Ca în orice triunghi, competiţia se rezolvă dramatic şi sigur, dacă două forţe se unesc împotriva celei de-a treia. Jaques de Molay a fost excomunicat, ars pe rug, cu cea mai mare parte a membrilor ordinului său, şi în doar cîteva luni, puterea politică şi-a burduşit visteriile cu averile lichide găsite în camerele de tezaur ale bancherilor lumii. De atunci, deţinătorii puterii financiare, în Occident, au ales cuminte să fie aliaţi şi susţinători de credinţă ai puterii politice, statale. Au fost mereu finanţatori siguri ai războaielor pentru putere purtate de capetele încoronate, ori de conducătorii democratic aleşi ai naţiunilor, dînd cu o mînă în dreapta şi cu alta în stînga, astfel încît cîştigul să fie asigurat, indiferent cine cîştiga pe terenul de luptă; au finanţat din umb