Nu credeţi în disoluţia familiei, deci nu sunteţi foarte convins de, preiau o formulă C.T.P.-istă, „disoluţia autorităţii“.

Nu cred în disoluţia familiei, dar nici nu idealizez situaţia familiei contemporane. Am, dimpotrivă, impresia că, fără să fie pândită de dispariţie, familia de azi nu are neapărat o viaţă simplă. Dificultăţile ei sunt numeroase, nu e cazul să fac aici inventarul lor complet. M-aş referi din nou doar la vocaţia educativă a familiei. Am sentimentul că azi reducem la prea puţin această vocaţie. În familie, copilul nu învaţă doar să folosească oliţa, după care, odată această deprindere asimilată, îl putem încredinţa grădiniţei publice. Avem faţă de propriile noastre progenituri răspunderi mai mari, poate chiar aceea de a le învăţa diferenţa dintre bine şi rău. Chiar de n-o vom face dăscălindu-i, copiii noştri vor lua de la noi spontan această lecţie. După cum spontan vor deprinde gradual, de la simplu la sofisticat, şi ideea de autoritate. Cred că e iluzoriu să credem că cei mici vor recunoaşte autoritatea celor mai mari şi mai puternici decât ei, întemeind astfel autoritatea pe teamă. Am, mai curând, impresia că le vor recunoaşte autoritatea celor de la care aşteaptă şi primesc atenţie, tandreţe, sprijin.

Apropo de familii politice: unde vă simţiţi cel mai acasă şi unde cel mai stingher?

Am votat întotdeauna cu dreapta. Mai întâi, dintr-un reflex anticomunist, destul de comun generaţiei mele. Convingerile s-au instalat mai târziu, gradual, deşi aş putea spune că niciodată nu m-am simţit în întregime reprezentat de oferta politică disponibilă. Ca sensibilitate, sunt fără îndoială un conservator: merg la biserică, am convingerea că obiectivul ultim al educaţiei e discernământul (adică, în fond, distincţia dintre bine şi rău). Cred că Platon şi Seneca au înţeles omul mai adânc decât Marx sau Derrida. Mi se pare că datoria esenţial