„Ştiţi, povestea aia nu a fost chiar aşa.” E propoziţia cu care începe de obicei „cealaltă variantă”. Cea de regulă ignorată de presă, de public, de mainstream. Locală şi izolată, e varianta care nu stârneşte emoţii, nu smulge nicio lacrimă, nu generează nici campanii pe facebook sau twitter, ci doar un oftat adânc şi un soi de nedumerire pe chipul celui care o spune, nedumerire însoţită mereu de replica „Da’ aia de ce nu au spus?” Hai, să nu o mai lungim.

În luna mai zeci de cai au fost strânşi din zona Pădurii Letea, în apropierea comunei C.A.Rosetti pentru a fi aduşi la un abator. În urma campaniei declanşate de ong-uri şi media, transportul a fost oprit, caii trataţi şi retrimişi în Deltă.

Un locuitor dintr-unul din satele de pe lângă Sulina, de la marginea rezervaţiei, are varianta sa asupra poveştii. Ne e ghid, în câţiva paşi prin marginea pădurii Letea şi vorbeşte pe alocuri cu mândrie şi apăsare despre locurile prin care a copilărit.

„Ştiţi, povestea aia cu caii ăia nu a fost chiar aşa. Toată nebunia aia, toate televiziunile. Realitatea e că sunt 3.000 de cai sâlbatici în zona asta. 3.000. Noi, oamenii suntem 1.000. S-au înmulţit enorm. A venit o fundaţie care dădea bani, bani mulţi pentru cai şi atunci a început nebunia. S-au găsit unii să le spună celor de la fundaţie că aceşti cai sunt din perioada interbelică pe aici. Aiurea. Sunt din anii ’90. Au apărut după Revoluţie. Atunci caii oamenilor s-au îmbolnăvit de un soi de leucemie, anemie infecţioasă, iar oamenii i-au mai ţinut în grajduri un an-doi, după care le-au dat drumul. Şi s-au sălbăticit. La început veneau pădurarii şi le dădeau amenzi, dar după câţiva ani, oamenii nu au mai vrut să-şi recunoască animalele, aşa că…. nu s-a mai putut face nimic. În plus, au fost aici şi nişte IAS-uri şi alea s-au desfiinţat, erau şi acolo cai, dar ce să faci cu ei, câtă vreme oamenii aveau