Darea sa afară din guvern a surprins, deoarece, deşi d-l Lăzăroiu criticase PDL (chiar cu puţin înainte de eveniment), tonul acestor declaraţii era departe de a fi fost la fel de vehement ca al lui Cristian Preda sau Monica Macovei. În mod evident, pe baronii PDL nu i-au supărat atât criticile generale, cât sentimentul concurenţei. Ei şi-or fi spus că d-l Lăzăroiu chibzuieşte Mişcarea populară al cărui lider vrea să fie şi care va pune în umbră PDL, beneficiind de avantajele şi resursele materiale şi umane ale guvernului şi ale partidului, şi că acest lucru e inacceptabil şi nu poate dura. Poate că au mai vrut încă ceva: cerându-i lui Emil Boc capul ministrului cu prea multe idei, baronii au dorit să vadă de partea cui este preşedintele Băsescu.
La urma-urmelor, d-l Lăzăroiu nu a fost nominalizat în funcţia de ministru al Muncii decât la insistenţele preşedintelui. Mai mult, d-l Lăzăroiu a susţinut mereu, chiar şi în interviuri date cu puţin înaintea demiterii sale, exact marile proiecte reformiste (şi în general nepopulare în clasa politică) ale lui Traian Băsescu: regionalizarea, descentralizarea reală, modificarea Constituţiei, scrutin uninominal pur, micşorarea cheltuielilor statului, o nouă reglementare a asistenţei sociale. Astfel că, demiţându-l, până una-alta, Băsescu a pierdut un puternic adept al reformelor din Guvernul Boc, ceea ce e un câştig pentru baroni. Să fi fost, de fapt, demiterea un şah la rege dat de aceştia? Să-i fi dat ei a înţelege preşedintelui că are de ales între partid şi mişcare şi că nu vor accepta nicio ambiguitate? Să fi cedat Băsescu din pragmatism? Plauzibil.
Ştiu că mulţi presupun că, din umbră, Băsescu l-a lăsat să cadă pe Lăzăroiu, tocmai pentru a-l lăsa să fie victimizat şi, în felul acesta, pentru a-i spori popularitatea. Mie unuia teoria aceasta mi se pare puţin probabilă. Cred că, dacă ar fi fost aşa, preş
