Seppuku, suicidul ritual prin eviscerare vulgarizat în Vest ca hara-kiri,a reprezentat întotdeauna o temã popularã în literature şi teatrul japonez vreme de secole. Teoriile psihologice occidentale nu pot capta întru totul fenomenul deoarece seppuku se integreazã prin excelenţã în cultura şi tradiţia japonezã ca un model comportamental pozitiv şi foarte stimat în ierarhiile şi organizaţiile sociale formale. Harakiri ca esteticã a morţii oferã o perspectivã asupra relaţiei strânse dintre culturã şi suicid în Japonia.
Sepukku este un act extrem de ritualist, foarte precis şi parte fundamentalã a istoriei Japoniei feudale (1192-1868) şi a disciplinei clasei samurailor. Hara-kiri, literalmente ‘tãiere a stomacului’ este o metodã de sinucidere foarte dureroasã şi total strãinã japonezilor înainte de ascensiunea samurailor. Extinderea ritualului se conecteazã şi la rãspândirea budismului, cu tema predilectã a naturii efemere a vieţii şi gloriei prin moarte. Pentru un samurai, seppuku – ordonat sau ales- era întotdeauna preferat unei morţi de mâna duşmanului şi o dovadã incontestabilã a curajului, loialitãţii, onoarei şi verticalitãţii morale.
Exactitatea ritualã se observã clar în afara câmpului de luptã, la comanda unui nobil sau a shogun-ului punându-se la punct o ceremonie formalã care necesita o anumitã etichetã, martori şi pregãtire prealabilã. Nu toţi samuraii credeau în importanţa actului. Marele Ieyasu Togukawa, care a fondat ultima mare dinastie a shogunatului în 1603, în cele din urmã a dat un edict care limita practica. Obiceiul însã se înrãdãcinase atât de mult, încât în 1663, la îndemnul lordului Nobutsuna Matsudaira din Izu, shogun-ul a emis un alt edict mai dur care interzicea suicidal ritual. În ciuda prevederilor cu pedepse aspre, practica a continuat.
Citiţi mai departe articolul pe Historia.ro
