Mie mi se pare umilitor sa dai spaga; e si mai umilitor sa primesti. Cine incearca sa ma minjeasca, pentru a-mi cistiga bunavointa, ma jigneste, pentru ca imi fixeaza un pret, dupa care considera ca gata, trebuie sa fiu la dispozitia sa. Nu e injositor? Dar problema este ca, prin uzura indelungata, aceasta sfinta rusine a disparut, odata cu bunul simt. Am citit recent un articol din „Ziarul de Iasi" (sper sa nu gresesc) in care se discuta despre o distinctie intre mita si spaga. Mita ar fi cea consistenta, care de regula conditioneaza un avantaj din partea unei persoane influente, spaga ar fi o atentie modesta, un semn al recunostintei. Nu cred in acest joc de-a vorbele. Stiu insa ca in viata de zi cu zi te lovesti la tot pasul de aceasta necesitate; la noi e de la sine inteles ca, in anumite situatii, o mica sau, dupa gravitatea problemei, o mai mare atentie poate deschide destule usi sau poate cistiga bunavointa celui de care ai nevoie. O stim cu totii, se da spaga in spitale, se da spaga la examene, se da spaga la politie, la tribunal, la postasul care-ti aduce pensia, se da spaga la orice ghiseu. Indiferent de situatie, indiferent de context, spaga este binevenita. Un portar trebuie atins, un ministru le fel. Nu mai deranjeaza, nu mai pare nimic iesit din comun. Am ajuns sa nici nu ne mai revoltam, sa acceptam ca pe ceva firesc acest obicei, care devine traditie; poate ca este traditia la care tinem cel mai mult si la care nu vrem sa renuntam in ruptul capului. Doar ea ne individualizeaza printre celelalte culturi... Ei bine, lucrurile nu sint deloc de data recenta. Nu cred ca asta ne poate consola, dar avem dovezi ale acestei cutume impamintenite fara drept de apel la noi. Cine cunoaste cit de cit istoria Tarilor Romane din secolele XVI-XIX stie ca aceasta era metoda de a obtine tronul. Nu din aceasta zona imi voi culege insa exemplele. Am sa ma refer la o scrie