Când aleg să facă politică activă, politică de partid, nu cumva, cel puţin în România, intelectualii sunt cam naivi? Chiar dumneavoastr㠖 în seria de acuze blânde care vi s-au adus şi vi se aduc, inclusiv de către oameni aflaţi de aceeaşi parte a baricadei politice – vi s-a reproşat că sunteţi un naiv, un idealist...

„E naiv“ reprezintă deja un clişeu. Cine spune asta vrea fie să te jignească, fie - nu e paradoxal! - să te protejeze. E mai interesantă soarta „idealismului“. Sub comunişti, duşmanul de clasă era numit „idealist“. Antonimul era „materialistul“, omul lucid, înrădăcinat în solul ferm al convingerilor progresiste. Acum, „idealistului“ nu i se mai opune „materialistul“, leninistul cu origine sănătoasă, ci „pragmaticul“, adică omul fără niciun fel de convingeri, ci doar capabil să atingă obiective stabilite de specialistul în marketing politic. Din punctul acesta de vedere, e un regres - materialistul era măcar amicul materiei, în vreme ce pragmaticul nu mai are niciun amic... Dincolo de aceste accidente semantice, în politică e nevoie de idealuri. De altfel, ce activitate umană e lipsită de ideal? „Bine, bine, dar ce idealuri?“, veţi întreba, pe bună dreptate. Idealurile politice nu sunt foarte numeroase. Mă văd obligat să aşez în fruntea listei libertatea. Aceasta e urmată - de fapt, ar trebui să spun că e legată - de egalitate. Da, libertatea nu mai poate fi gândită - ca în secolul al XIX-lea - în absenţa sau în dispreţul egalităţii. Democraţiile liberale sunt un univers al libertăţii în egalitate.

Cuvinte cheie:Udrea, Vadim, Becali, Diaconescu, negociere

Când aleg să facă politică activă, politică de partid, nu cumva, cel puţin în România, intelectualii sunt cam naivi? Chiar dumneavoastr㠖 în seria de acuze blânde care vi s-au adus şi vi se aduc, inclusiv de către oameni aflaţi de aceeaşi parte a baricadei politice – vi s-a reproşat