Căderea Cortinei de Fier şi, mai apoi, integrarea ţărilor satelit ale imperiului sovietic în NATO şi Uniunea Europeană au acreditat ideea că vechile diviziuni ale continentului sunt de domeniul istoriei şi au creat speranţe supradimensionate, în special în Est, cu privire la o Europă unică şi omogenă. Dar, în realitate, civilizaţia europeană, în sensul său larg, euro-atlantic şi euro-asiatic, dobândit începând cu secolul XIX, este străbătută astăzi de o adâncă falie a memoriei, care a înlocuit atât vechea împărţire cultural-politică tripartită, între un Occident democratic şi liberal, o Mitteleuropa germană autoritaristă şi un Orient slav autocratic, de acum o sută de ani, cât şi diviziunea ideologică dintre Lumea liberă şi Lumea comunistă care i-a succedat dup㠄epoca naţiunilor“ din perioada interbelică, dar şi de o persistentă falie de dezvoltare economică.

Estul şi Vestul (care a înghiţit culturalmente, între timp, aproape complet, şi aria germană uşor distinctă din centrul Europei) privesc în mod diferit trecutul, au puncte de pornire contradictorii în evaluarea prezentului şi, ca urmare, îmbrăţişează viziuni divergente cu privire la viitor.

În Vest domină o viziune liniară asupra istoriei, care se confundă cu ideologia „progresist㓠de centru-stânga, arhiprezentă, de la formele sale cele mai elevate, la formele sale cele mai caricaturale. Libertatea şi prosperitatea occidentală de astăzi sunt văzute ca rezultatul univoc şi ascendent al luptei stângii şi a precursorilor ei reali sau imaginari, de la mişcarea politică pentru extinderea sufragiului la începutul secolului XIX şi până la mişcarea socialistă din secolul XX, care a îmblânzit „capitalismul sălbatic“ şi a impus o mai mare, deşi nicidecum completă, „egalizare“ a avuţiei. Nimic nu tulbură această naraţiune triumfalistă în conştiinţa intelectualului obişnuit, indiferent de afilierea partizan