Nu credeam că voi asista vreodată, în timpurile contemporane la o nouă bătălie imaginară cu morile de vânt. Mihai Stoica, acest “Don Quijote” al fotbalului românesc ne dovedește cu prisosință că laudele și imaginația duc la nebunie. Deși în fiecare zi, ne reamintește cât de bun este el, echipa pe care o conduce dovedește contrariul. Steaua, cel mai titrat club din România, a ajuns o simplă epavă, scufundată, ușor dar sigur, de războaiele interne purtate de “echipajul” său, de-a lungul anilor.
Fiecare se crede cel mai frumos, cel mai bun, pe rând: Gigi Becali, Teia Sponte, Meme, Argăseala sau Duckadam, toți caută să o cucerească pe “Dulcinea” uitând de condiția lor simplă. Și încearcă să își bage sabia de carton într-o singură teacă, lăsând în seama jucătorilor și a fanilor să își deplângă soarta. Echipa a rămas fără stadion, fără identitate și doar cu suporteri de conjunctură. Nimeni nu se mai deplasează până la Cluj, pentru a vedea un hibrid grobian și greu de privit până și la televizor. Jucători de nici o valoare cumpărați la preț de comoară națională, își arată limitele,tocmai atunci când primeau mai multe laude…nu e vina lor, ci a celor care i-au adus. Aceia care își arogă în fiecare zi merite, și care îți spun pe de rost toți fotbaliștii care evoluează în campionatul din Zimbabwe, confundânt competența manageriala cu cea a culturii generale – condiție necesară oricărui conducător de club.
Narcisismul este o boală grea, în general, vedem exemple și în fotbalul mondial, dar “hegemonia” acestui personaj, nu are limite, cel puțin în viziunea domnului Stoica, care are pusă pe “replay” de cativa ani încoace, aceeași placă, prin care ne prezintă performanțele sale fabuloase, de când Steaua este pe mâna lui. Nu am dori să ne imaginăm dacă ar fi câștigat Cupa Campionilor ce s-ar întampla? l-ar scoate pe Narcis Răducan de pe lista “primelor” și s-ar in
