„Recunoşteam în rubrica Jurnal de jurnale din 2 septembrie că, ocupându-mă de diaristica soţilor Rainer – de o valoare excepţională umană şi documentară – ar fi trebuit să încep prin a prezenta Jurnalele profesorului Fr. I. Rainer, abia apoi găsindu-şi locul memoriile dr. Marta Trancu-Rainer. S-a întâmplat însă ca volumul cuprinzându-le pe acestea din urmă să fi fost primul care mi-a fost accesibil. Oricum, mărturiile peste timp ale Martei Rainer îl au ca personaj principal pe soţul său. Între timp, am avut şansa de a putea parcurge atât caietele-jurnal ale profesorului însuşi, cât şi o bibliografie ajutătoare, suficientă pentru a îndreptăţi invitaţia adresată cititorilor de a parcurge textul de săptămâna aceasta“, ne-a declarat dl dr. Mihail Mihailide.

Am luat o birjă mai puţin hodorogită din faţa Teatrului Naţional şi am poruncit muscalului bătrân de pe capră să lase jos coşul, apoi să mă ducă degrabă în cartierul Bonaparte. Strecurându-ne printre tipuri mai vechi ori mai noi de automobile ale Companiei Studebaker, franţuzoaicele De Dion-Bouton sau modernele Ford T 1927, cu spiţe la jenţi, am descins, la ora convenită, în faţa casei de pe strada Belgrad numărul 7. N-am apucat să dibuiesc soneria, când uşa s-a deschis şi, în prag, m-a întâmpinat, surâzând binevoitoare, amfitrioana. Era însăşi doamna doctor Marta Rainer, cea dintâi femeie chirurg din România, eroină a Primului Război Mondial, când, rămasă prin ordinul militar al Marelui Cartier General în Bucureşti, sub ocupaţia nemţească, condusese, cu gradul de maior, trei spitale de campanie, operând sute de răniţi şi salvând de la moarte poate alte câteva mii. Acum, după stagii de specializare în ţară şi în străinătate, dădea consultaţii de ginecologie în propriul cabinet. Mi-am declinat numele, era la curent cu scopul vizitei mele, i-am oferit şocolăţile cumpărate de la Capşa, frumos ambalate înt