Criticul muzical Octavian Ursulescu l-a întâlnit săptămâna trecută pe Johnny Răducanu. N-avea cum să știe că era pentru ultima oară...„Se folosește, în cazul tuturor deceselor, expresia - vestea a căzut ca un trăznet - și, culmea, chiar că aș fi fost tentat s-o folosesc, pentru că ne întâlnisem săptămîna trecută!”, a povestit acesta pentru EVZ.
"Acum chiar că nu-mi vine a crede că l-am văzut, atunci, pentru ultima dată în viaţă. Plecam din redacţia revistei "Actualitatea Muzicală", situată la demisolul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. O zi frumoasă, călduroasă, iar la ieşire, pe cine văd? Pe vechiul amic Johnny, odihnindu-se pe treptele de marmură. Era evident că aştepta pe cineva. Ştiam că este bolnav, de aceea am abordat subiectul cu degajare şi veselie forţată: "Cum te mai simţi, bătrâne?". Mi-a replicat, în stilul caracteristic: "Tic-tac, ca la biliard. Dar tu, puştiule?". După care a vrut să ştie, ceea ce m-a surprins, câţi ani am împlinit, concluzionînd cu mirare că se aştepta să fiu mai tînăr!
Am mai vorbit, de una, de alta, l-am felicitat pentru mutarea petrecută nu cu multă vreme în urmă, promiţându-i că-l voi vizita în curând. Asta pentru că în garsoniera din Banu Manta fusesem de multe ori, pentru a-i duce reviste de jazz şi pentru a face interviuri. Se mira mereu că reuşesc să strecor câte ceva despre artiştii români în străinătate (numai eu ştiu câte "interviuri" am avut de dat pentru asta!), bălăcărind fără să se ferească regimul şi comunismul. Se bucura pentru fiecare articol, povesteam ore în şir, se aşeza la pianină, îmi dădea detalii despre imaginile din fotografiile de pe pereţi, depăna amintiri despre legenda jazz-ului american, Willis Conover, ca şi despre toţi cei de peste hotare care i-au apreciat arta".
Johnnhy se numea Răducan(u) Creţu
Ursulescu îşi aminteşte cum îi povestea Johnny despre familia lui.
