Cine are rabdarea sa treaca in revista toate pozitiile, politicile si atitudinile adoptate de autoritatile de la Haga in relatia cu Romania, dupa 1989, va observa fara dificultate ca guvernele Olandei se detaseaza, lejer, in fruntrea "plutonului" statelor din Europa cu rezerve fata de integrarea Romaniei in institutiile si formatele de cooperare europene si euro-atlantice.
Motivele nu sunt evidente, fie si doar daca privim o harta. Ce probleme atat de serioase poate sa aiba Olanda cu Romania?
Concluziile pertinente nu rezulta, de obicei, din analiza a 2-3 evenimente, mult mai utile fiind perspectivele indelungate. Prin urmare, nici vorba de a ridica in slavi Bucurestiul oficial pentru politicile interne din ultimii 22 de ani si de a blama "strainatatea". Au fost momente cand autoritatile de la Bucuresti au "incasat-o", pe merit, din toate partile Occidentului, cum a fost cazul mineriadei din iunie 1990.
Totusi, detaliile sunt mereu importante, iar in acest caz detaliile ne arata ca Olanda a adoptat mereu cele mai reticente pozitii fata de Romania, a fost ultima care a consimtit, in "marinimia" ei, sa-si ridice obiectiile care blocau un dosar sau altul, chiar si atunci cand parteneri europeni ai Bucurestiului precum Marea Britanie, Germania sau chiar Franta nu aveau obiectii, sau chiar sprijineau demersurile Romaniei.
In politica, mai ales in cea externa, care se presupune ca este gestionata de oameni bine educati, conteaza mult si modul in care un refuz, o obiectie sau un demers neplacut este prezentat celuilalt. Un refuz politicos, care lasa loc optiunilor pentru viitor, este intotdeauna preferabil unuia ofensator, jignitor sau umilitor. Jignirile intuneca viitorul unei relatii intre state, precum norii de furtuna orizontul.
Olanda a manifestat constant o minima consideratie fata de sensibilitatile Romaniei
