Progresul rapid şi enorm al medicinii din zilele noastre a complicat relaţia medic–pacient, relaţie care s-a multiplicat prin faptul că bolnavul se adresează mai multor medici, de diverse specialităţi sau sub-supraspecialităţi, primeşte recomandări de tratament care nu întotdeauna se armonizează, uneori ameliorând o boală se agravează sau se demască o alta ş.a.m.d. Cu cât tratamentul este mai prolix, cu atât riscurile sunt mai mari. Varietatea formelor clinice ale bolilor, precum şi particularităţile individuale conduc medicul spre rafinarea şi individualizarea tratamentului, un ideal spre care tindem, în timp ce introducerea ghidurilor de practică, utile îndeosebi rezidenţilor, simplifică şi schematizează proced Publicitate urile terapeutice. Între cele două atitudini, respectiv cea în care arta medicului îşi demonstrează subtilităţile şi cea în care medicul nu trebuie decât să aplice şablonul ghidului care-l pune la adăpost în cazul unei complicaţii, alegerea este dificilă şi nuanţată. Deoarece bolnavul este îngrijit de mai mulţi medici, de regulă de specialităţi diferite, fiecare considerându-se piesa centrală, plus nepreţuitul medic de familie care are şi sarcina armonizării cu înţelepciune a diverselor indicaţii fără a se ajunge la lungirea excesivă a listei medicamentelor administrate, necesitatea unei corespondenţe între medici, îngrijit redactate, nu poate fi nicidecum supraestimată. Faptul că lucrează sub presiunea timpului nu-l dispensează pe medic de această obligaţie. Medicamentele prescrise trebuie justificate, nu doar înşiruite. Dacă medicaţia este prescrisă în acord cu ghidurile internaţionale de practică medicală şi ne plasăm într-o anumită rutină, nu sunt necesare explicaţii deosebite. De pildă, dacă recomandăm unui hipertensiv inhibitori de enzimă de conversie a angiotensinei plus diuretice, se presupune că mecanismul lor de acţiune este b