Britanica a luptat împotriva prejudecăţilor sexuale, invadând coperţile revistelor cu imagini incediare care au atras mânia Vaticanului. Sursa: HEPTA

O întreagă generaţie i-a purtat în anii ’70 chipul imprimat pe tricouri. A luptat împotriva prejudecăţilor sexuale, invadând coperţile revistelor cu imagini incendiare, o terapie de şoc care a ultragiat pudoarea publică în asemenea hal încât s-a "sesizat" până şi Vaticanul.

Nonconformista Jane Birkin s-a născut în Anglia, iar mai târziu s-a îndrăgostit iremediabil de Franţa. "Ţara revoluţionarilor" mai avea nevoie de o rebeliune, pe care a produs-o Jane. Dând astfel peste cap definitiv mentalitatea francezilor.

Echivalentul pop al filmului Emmanuelle

În 1969, cea care reprezenta o combinaţie ucigătoare de inocenţă şi sex a dat lovitura, Vaticanul fiind năucit de-a dreptul de melodia "Je t’aime...moi non plus" ("Te iubesc...nici eu"). Jane devenise muza nonconformistului regizor, actor, cântăret şi compozitor francez Serge Gainsbourg.

Piesa "Je t’aime... moi non plus“ – compusă de Gainsbourg iniţial pentru Brigitte Bardot, cu care avusese o fulgerătoare poveste de dragoste, a fost "recântată" împreună cu Jane.

Conţinutul explicit sexual al melodiei (Birkin mimează orgasmul pe fundalul melodiei) a fost motivul pentru care cântecul a fost interzis în acea perioadă în ţări precum Spania, Italia, Olanda şi Elveţia....

Single-ul a fost lansat cu o copertă goală, pe care scria "interzis celor sub 21 de ani". Titlul piesei era inspirat de o butadă de-a lui Salvador Dali: "Picasso e spaniol. Şi eu sunt. Picasso e un geniu. Şi eu sunt. Picasso e un comunist. Eu nu sunt".

Gainsbourg a susţinut că piesa e un cântec "anti-fucking", despre disperare şi imposibilitatea iubirii fizice. Dar versurile sunt un dialog între doi îndrăgostiţi care