Demersul pentru prelevarea de organe de la pacienţii comatoşi post-AVC grav, aflaţi dincolo de orice posibilitate terapeutică, se înscrie în managementul global al acestora. Problemele de ordin medical, profesional şi etic, în aceste situaţii, sunt analizate de
dl acad. Constantin Popa, la rubricaCreierul vascular.
Accidentul vascular cerebral (AVC) a devenit, în prezent, prima cauză de deces la donatorii de organe, cu toate că în ultimii ani s-au modificat o seamă de criterii în prelevarea de organe. Totodată, oprirea tratamentelor în diferitele tipuri de servicii de reanimare poate fi justificată la pacienţii în comă profundă post-AVC, deşi aceasta are adesea drept consecinţă apariţia decesului în circumstanţe ce nu permit prelevarea de organe. Unele echipe au dezvoltat o metodologie care ţine seama de posibilitatea donării de organe, cu o atitudine terapeutică de tip intensiv care nu se adresează direct pacientului, ci urmează recomandările pentru prelevarea de organe. Epidemiologia morţii cerebrale Într-un studiu recent publicat (aprilie 2011), L. Martin-Lefèvre şi colab. arată că mortalitatea generală prin AVC în Franţa era de 9% în 2006 la grupul de pacienţi sub 65 de ani şi de 11,4% la pacienţii de 65–75 de ani. Începând cu 2004, numărul deceselor precoce (sub 65 de ani) prin AVC este stabil. O anchetă realizată în regiunea Lorraine arată că, analizând ansamblul bolnavilor în comă gravă (scor Glasgow < 8), 22% prezentau un AVC, până la 30% în departamentele cu reanimare chirurgicală. Rata mortalităţii spitaliceşti observată în această populaţie a fost de 45%. Trecerea în stare de moarte cerebrală a fost de 37% pe ansamblul deceselor, 42% la bolnavii cu AVC şi 48% la cei sub 70 de ani. În Franţa, printre cauzele medicale de deces ale donatorilor de organe, AVC reprezentau în 2008 60% din cazuri, din care aproximativ trei sferturi erau AVC h
