Astazi au curs lacrimi la tribuna Parlamentului! O știre cu care niște televiziuni au început jurnalul. Nu era vorba decât despre un liberal care trebuia să voteze pentru sau contra investirii în funcția de ministru a fratelui său, aflat în curtea altui partid politic. Ludovic Orban s-a dus la tribună și a început cu voce plangăreață să spună că nu dorește nimănui să fie în situatia lui care trebuie sa aleaga între sentimente de familie și sentimente de partid. Cu lacrimi de crocodil Sică a povestit că este obligat să nu voteze, deși oricum coaliția din opozitie hotarâse deja să se abțină de la vot. Deci frațiorul Orban nu venea cu vreo noutate, nici măcar nu făcea ceva diferit față de colegii lui de coaliție politică. Venea însă cu o poveste, una lacrimogenă care chiar a prins printre parlamentari sau fetițele cu microfon în dotare.

Ludovic Orban este un tip haios altfel, a fost viceprimar la Bucuresti, ministru și apare mereu prin jurnale, cântând sau dansând pe la școlile de vară ale tinerilor peneliști. El știe că storytellingul este ultima modă comunicațională și decât să facă planuri de autostrăzi sau strategii de a demonta lipsurile guvernării Boc în materie de infrastructură, este mai simplu să te dai rănit din dragoste de frate. Fiind el însuși un fost ministru al transporturilor într-o perioada de bani aruncați pe fereastră, domnul din telenovela pe care am descris-o succint mă așteptam ca parlamentarul să fie un vârf de lance al proiectelor sau criticii din domeniul infrastructurii astea nenorocite, ori măcar să ne explice de ce nu s-au realizat cei 1000 de kilometri de autostrăzi pe care chiar Domnia sa ni i-a promis.

Sigur că este mai ușor să spui povești lacrimogene decât să faci politică din postura de specialist. Povestea asta ridică însă o problemă care a luat amploare la un moment dat în România: familiile multipartinice. Imi aduc ami